Privind retrospectiv la ultimele zile ale anului 1947, putem spune fără echivoc că ceea ce s-a întâmplat în România nu a fost o schimbare de regim legală, ci o escrocherie politică de proporții. Abdicarea Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, prezentată de propaganda vremii ca un gest „în interesul poporului”, a fost de fapt un fals ordinar, un act forțat, impus sub presiune și șantaj, care a marcat sfârșitul monarhiei constituționale și începutul unei epoci de teroare pentru România.
La sfârșitul anului 1947, România era deja sub controlul crescând al Partidului Comunist Român, sprijinit de forțele sovietice. Pluralismul politic dispăruse complet. Partidul Național Țărănesc fusese scos în afara legii, liderii săi erau arestați și condamnați la ani grei de pușcărie, iar toate partidele rămase se subordonaseră sau fuseseră eliminate. Alegerile din 1946 fuseseră fraudate, Parlamentul era dominat de comuniști, iar armata și instituțiile de forță trecuseră prin epurări masive. Întreaga societate era pe un drum accelerat de sovietizare.
Regele Mihai I rămânea singurul simbol al democrației și al opoziției la cursul dictat de la Moscova. Popularitatea sa îl transforma într-o prezență incomodă pentru liderii comuniști, care nu mai puteau tolera existența unei monarhii constituționale. Spre deosebire de alte țări din regiune, unde republica fusese instaurată prin Adunări Constituante sau referendumuri, comuniștii români au ales calea forței, transformând-o într-o aparentă legalitate.
Oportunitatea pentru acțiune a apărut la 12 noiembrie 1947, odată cu călătoria Regelui și a Reginei-Mamă Elena la Londra, pentru nunta principesei Elisabeta, prima fiică a Regelui George al VI-lea, din 20 noiembrie. În lipsa suveranului, guvernul condus de Petru Groza, susținut de Moscova, controla deja toate instrumentele statului.
Nimeni nu se aștepta ca Regele Mihai să revină în țară după ce participase la nunta celei ce avea să devină Regina Elisabeta a Marii Britanii.
De aceea, când Regele s-a întors pe 21 decembrie 1947, a fost întâmpinat cu ostilitate, ignorându-se orice protocol regal.
Totul a culminat pe 30 decembrie, la Palatul Elisabeta din București, unde Regele a fost izolat de garda sa și de legăturile telefonice, în timp ce soldați loiali comuniștilor controlau palatul.
În acea zi a vut loc întâlnirea decisivă. Însoțit de Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza i-a înmânat actul de abdicare și i-a spus că, dacă nu semnează, aproximativ o mie de tineri studenți, deja arestați, vor fi uciși. În paralel, tancurile Armatei Roșii defilau în fața palatului. În fața acestui șantaj și a demonstrării forței, Regele Mihai a fost nevoit să cedeze. Avea 26 de ani.
Mai târziu, Adunarea Deputaților, fără cvorum legal și fără respectarea regulamentelor, a proclamat abolirea monarhiei și instaurarea Republicii Populare Române.
Prin urmare, actul de la 30 decembrie 1947 nu a fost doar o încălcare a normelor constituționale, ci și o escrocherie politică. În realitate, vechea constituție nu a fost abrogată, doar aplicarea ei a fost împiedicată prin forță. România a devenit singura țară europeană în care republica a fost instaurată prin fals și întimidare, fără consultarea poporului, fără Adunare Constituantă și fără referendum.
Familia regală a părăsit țara pe 3 ianuarie 1948, umilită de aranjamentele guvernului pro-sovietic. La gara Sinaia, garda de onoare a fost dispusă cu spatele la tren, într-un gest simbolic de dispreț.
Abdicarea forțată a Regelui Mihai I a deschis drumul instaurării unui regim totalitar care a schimbat România pentru decenii. Constituția din 1948, sistemul judiciar de sorginte sovietică și epurările politice au consolidat teroarea. România intrase într-o eră în care opoziția era desființată, iar puterea absolută era concentrată într-un singur partid.
Privind în urmă, putem spune clar: 30 decembrie 1947 nu a fost un act de voință națională, ci o escrocherie politică, un fals ordinar care a șters peste noapte instituția monarhică și a transformat România într-un stat totalitar. Regele Mihai I a rămas, însă, simbolul democrației, al integrității și al speranței, chiar și în exil, purtând cu sine idealul unei Românii libere, care ar fi putut fi altfel.
Vasile Petrovan
