S-a născut într-o dimineață de 29 noiembrie 1950, la poalele Pietrosului Rodnei, în Borșa Maramureșului, acolo unde munții par că leagănă copilăriile și dau rezonanță cântecului. Primul dintre cei zece copii ai Gavrilei și Mariei Mihali Rădăcină, Titiana a venit într-o lume numeroasă, simplă și plină de rânduieli, unde muzica nu era un meșteșug, ci o respirație. Părinții au simțit de la început că fetița lor avea un har aparte și au dus-o încă de mică să cânte la nunți, să-i lase vocea să se amestece cu bucuriile satului.
La 17 ani, când alții încă își caută drumurile, ea era deja pe scenă, angajată la Ansamblul „Maramureșul” din Baia Mare și colaboratoare la „Cercănelul” din Borșa, cucerind trofee la concursurile folclorice din țară. Au urmat turnee, festivaluri, scene mari și mici, dar peste tot purta cu ea aceeași simplitate a locurilor natale, aceeași lumină din munți.
A devenit, fără să-și propună, „Privighetoarea Maramureșului”. O voce care ducea cântecul popular dincolo de granițe, acolo unde străinii descopereau, uimiți, o muzică ce avea în ea bucurie, dor, asprime și mângâiere, tot ce poate cuprinde sufletul unei lumi.
În 1963, la festivalul internațional de la Dijon, în Franța, talentul Titianei a strălucit atât de puternic încât a primit „Colierul de Aur”, înmânat chiar de președintele Charles de Gaulle. Mai târziu, în Polonia, a fost distinsă cu Cheia de Aur și Cupa de Cristal, iar turneele au dus-o până în Macedonia, Norvegia, Egipt și Sudan. Era, deja, o ambasadoare a folclorului românesc.
Dar destinul are uneori o cruzime pe care nici cel mai puternic glas nu o poate acoperi. Titiana s-a căsătorit la 27 de ani cu un căpitan de vas din Țăndărei, căruia i-a dăruit o fetiță, pe Titienuca. Iar în 1981, întorcându-se dintr-un turneu lung prin Europa și Orient, a aflat că micuța ei murise cu două săptămâni înainte. Durerea aceea nu a mai părăsit-o niciodată. Din acel moment, cântecul ei s-a schimbat, veselia a devenit melancolie, exuberanța rugăciune, iar vocea, atât de caldă altădată, a căpătat adâncimi de neînțeles.
Viața a încercat-o din nou cu un preinfarct pe platoul televiziunii lui Tudor Vornicu, o operație pe cord deschis la Fundeni, doi copii născuți după tragedie – Aura și Auraș –, un divorț care a readus-o în Maramureș. În 1989, s-a întors acasă și a devenit profesoară de canto la Școala Populară de Artă din Sighetu Marmației. A împărțit tinerilor speranță, voce și sens, ceea ce ei soarta tocmai îi luase.
La 11 septembrie 1991, la numai 41 de ani, Privighetoarea Maramureșului s-a stins. A fost înmormântată la Borșa, mutată apoi la Țăndărei, lângă fetița ei, și adusă înapoi după 14 ani, la dorința familiei.
Moartea ei a fost adesea comparată cu destinul tragic al lui Edith Piaf, aceeași lumină intensă, aceeași viață frântă, aceeași muzică ce nu se stinge.
Și totuși, Titiana nu a dispărut. Vocea ei a rămas ca un ecou în munți, în casele unde se ascultă doine, în inimile celor care au cunoscut-o. În 1998, în statul Maryland din SUA, s-a inaugurat un festival care îi poartă numele, datorită românului Ioan Enciu. Pentru că oamenii ca ea nu mor, se transformă în cântec.
Titiana Mihali nu a fost doar o artistă. A fost o poveste. O femeie care a purtat pe umeri greutatea destinului și în glasul ei frumusețea unei lumi întregi.
Dumnezeu s-o odihnească în lumină.
Vasile Petrovan
