Pe 19 ianuarie 1889, România a făcut un pas uriaș spre consolidarea propriei infrastructuri. Mai exact, în acea zi de iarnă statul român a devenit proprietarul tuturor căilor ferate de pe teritoriul țării, care însumau atunci 1.377 de kilometri. Până la acel moment, o parte din rețea era administrată de companii private sau concesionari străini, iar lucrurile erau mai complicate și mai haotice.
Această decizie a fost mai mult decât o formalitate. Înființarea Căilor Ferate Române (CFR) cu nouă ani înainte, în 1880, fusese deja un pas înainte, dar în 1889 statul și-a luat în grijă tot ce însemna linie ferată în țară.
Primul tronson feroviar de pe teritoriul actual al României fusese deschis în 1854 între Oravița și Baziaș, inițial pentru transportul cărbunelui. De-a lungul decadelor, liniile ferate s-au extins treptat, dar mare parte din ele erau deținute de firme străine, care stabileau reguli și, desigur, propriile taxe.
Statul a înțeles că pentru a putea controla transportul de oameni și marfă, dar și pentru siguranța și progresul țării, trebuie să fie el stăpân pe propria rețea.
Pentru români, asta a însemnat mai mult decât hârtii și acte, însemna trenuri mai sigure, mai multe legături între orașe, mai mult comerț, mai multă libertate de mișcare.
Pe de altă parte, trecerea în proprietatea statului a fost și o dovadă că România începea să se dezvolte și să își asume responsabilități mari. Era perioada în care țara se moderniza, orașele creșteau, industria începea să capete ritm, iar legăturile feroviare erau cheia pentru toate acestea.
Vasile Petrovan
