Pe vremuri, Fărcașa era cunoscută datorită Fabricii de sticlă care funcționa în localitate. Produsele realizate erau renumite, iar numărul persoanelor care lucrau acolo era de ordinul sutelor.
Astăzi totul este o amintire. Aceasta nu mai funcţionează de ani buni, iar clădirea se află într-o stare de degradare accentuată.
Povestea fabricii de sticlă din Fărcașa începe în anul 1973, când un fărcăşean pasionat de această meserie, Gheorghe Mereuţ, doreşte să construiască un mic cuptor. Ajutat de alţii, acesta îşi îndeplineşte visul, iar prin multă muncă şi dedicare ia naştere o tradiţie.
„Fabrica o luat fiinţă în 1973. Tatăl meu o avut aici pe grădină în spate fabrică de sticlă, o fost asociat cu încă două-trei persoane. O venit comuniştii şi o demolat-o, iar din cărămida aia s-o făcut fostul dispensar şi fostul post de poliţie. Tata s-o dus apoi mai departe şi o lucrat la Fabrica de sticlă din Poiana Codrului şi o ieşit la pensie în 1971. În ’71 o vrut să facă acasă un cuptoraş mic pentru sticlă de lentile de ochelari. Apoi s-o gândit să-l costruiască acolo unde îi acuma fabrica. Atunci erau acolo coteţe pentru porci. După ce o fost gata cuptorul o început să facă bibelouri, peşti, coşercuţe ş.a. Pe sticlarii din Fărcaşa care o lucrat în Poiană pe toţi i-o adus aici. Când o pornit Fabrica o avut mână de lucru, toţi o fost şcolarizaţi. Încet, încet s-o extins. S-o angajat apoi mulţi din sat, printre care şi femei”, a declarat Gheorghe Mereuț din Fărcaşa.
Produsele au fost exportate în numeroase ţări
Fabrica de sticlă mergea atât de bine, încât produsele realizate au fost vândute şi în ţări străine. Pe urmă, lucrurile au început să se degradeze până când Fabrica s-a închis de tot.
„O fost şi 450-500 de muncitori. La început produsele s-o făcut pe plan intern, servicii pentru ţuică, vin, apă, vaze, scrumiere, bomboniere. Pe urmă, mai târziu, când industria locală a luat amploare, s-o făcut producţie de export cu sticle de 1 kilogram, trebuia inscripţionat pe fundul sticlei numele neamţului. Sticlele erau împletite până la jumătate în coşarcă de nuiele. Pe urmă s-o făcut sticle de 2 litri tot pentru export. Astea erau toate împletite.
De la industria locală ne-o luat Ministerul Industriei Uşoare. După aia s-o făcut export cu Olanda, cu Franţa, cu Italia, cu America, Germaia, s-o extins. S-a lucrat pe schimburi. Sticlarii o lucrat pe patru ture, la şase ore. La gravură şi şlaif o fost schimbul unu şi doi. O lucrat oameni din toată comuna, plus că o mai venit şi din Gârdani şi Sălsig. Dintr-o casă trei persoane lucrau la fabrică. Nu se poate povesti ce o fost atunci. Toată lumea şi-o ridicat case, apoi toată lumea şi-o luat maşini, o mers la mare. După Revoluţie o început lumea să-şi ia tractoare. S-o ridicat comuna minunat de mult.
Eu am lucrat până în 2002, iar Fabrica o mai mers până în 2004-2005. După aia o mai funcţionat, dar aşa şchiopătat. S-o scumpit gazul, curentul, materia primă. Nu trebuia să se oprească, dar nu o fost interesat nimeni. Cei de la conducere o mers şi ei în pensie, iar cei care o venit au fost necunoscători de cauză. N-o transpirat niciunul de sus cum o transpirat fărcăşenii când o mers la muncă voluntară, să tragă conducta de gaz”, mai spune fărcăşeanul.
Pentru comunitatea din Fărcașa, Fabrica de sticlă a fost o mină de aur. Chiar dacă de multe ori condiţiile de muncă erau grele, maramureşenii din zona Codru se bucurau că au un loc de muncă stabil şi siguranţa că vor putea ieşi la pensie.
L.C.H.
