Oamenii cu har se nasc rar, iar dacă suntem privilegiați să-i avem printre noi, ne părăsesc prea timpuriu.
Așa a fost și cu maestrul Gheza Vida, care avea să trăiască doar 67 de ani.
Când ne e prea dor de el, ne strecurăm printre lucrările sale și-l simțim mai aproape. Lemnul din Muzeul Memorial, aflat în Centrul Vechi, miroase a el.
Acolo am întâlnit un om minunat care, de 10 ani, te întâmpină cu vocea caldă și vorbește de maestru ca despre unul de-al ei, din familie.
DIRECT MM: Povestiți-ne despre acest colț de rai, despre a doua casă a sculptorului Vida!
VERA VANCEA: Ne aflăm în atelierul memorial Veda Gheza, care reprezintă donația familiei pentru municipalitate. Lucrările au fost aduse din casa lui, de aceea putem remarca această atmosferă de lucru. Ele sunt în diverse stadii, neterminate și la care a renunțat temporar. Avem și uneltele de lucru, și bancul.
Lipsește doar artistul pe care-l așteptăm să-și desăvârșească lucrările, pe care nu le-a terminat.
DIRECT MM: Care este povestea de viață a celui ce avea să ajungă cel mai mare sculptor din Maramureș?
VERA VANCEA: Povestea vieții lui Vida este una încărcată. S-a născut în 28 februarie 1913, într-o familie, care a mai avut 7 frați și niciunul nu a supraviețuit. Cu el, ai lui au decis să facă un ritual, întâlnit des în țara noastră, acela de vânzare prin fereastră sau schimbare cu o păpușă. Scopul era de a înșela moartea și a schimba destinul. Se pare că pentru Vida a funcționat, de aceea i s-a și dat acest nume atipic, așa chemându-l pe prietenul tatălui său, miner. Celilalți copii fuseseră botezați cu nume românești.
Rămâne orfan de tată, la 5 ani. Mai târziu e nevoit să lucreze pentru a-și ajuta mama.
DIRECT MM: Cum i s-a declanșat dragostea pentru aceasta artă?
VERA VANCEA: În paralel cu școala, a crescut în contextul artistic al perioadei, vorbim despre Școala de pictură băimăreană. De pe la 11 ani a început să cioplească. A fost remarcat de către unul dintre cei mai importanți pictori ai acelei scoli, Alexandru Ziffer, care îi dă aripi, văzând talentul său nativ. Îl ghidează mai mult în zona artistică și ulterior își va pune niște baze mai solide.
Fiind o perioadă tulbure, se înrolează voluntar și merge să lupte în Spania, în Războiul civil, împotriva lui Franco. A stat în lagăre. Acolo a realizat o serie de linogravuri și busturile Horea, Cloșca și Crișan, care, din păcate, nu s-au păstrat.
Se întoarce în țară, în perioada ocupației hortiste. Nefiind agreat, fuge și studiază în Budapesta, la Academia de Arte Frumoase. Realizează niște nuduri care se făceau în primul an de studenție.
După terminarea războiului se dedică familiei și operei sale.
DIRECT MM: De unde și-a luat inspirația? Ce zone l-au atras mai mult?
VERA VANCEA: A fost inspirat în opera sa de viața de la sat, colindă Maramureșul în căutarea lemnului și a poveștilor cu sătenii.
O altă sursă de inspirație pentru el a fost zona mistică, partea de ritual, ursitoarele, Cușma dracului și un personaj al său, Omul pădurii.
A fost inspirat și de istorie, semnându-și lucrarile, în perioada cât a fost în Spania, cu pseudonimul Grigore, de la Grigore Pintea/ Pintea Viteazul.
DIRECT MM: Care sunt lucrările lui cele mai reprezentative?
VERA VANCEA: Monumentul de la Moisei, realizat din lemn.O altă lucrare este Sfatul bătrânilor, tot din lemn, care poate fi admirată la Muzeul de artă și alta, în fața Palatului Administrativ. O altă lucrare importantă se găsește la Carei, Monumentul ostașului român.
DIRECT MM: A lucrat până în ultima clipa sau își luase un răgaz de odihnă?
VERA VANCEA: Ultima lui lucrare este dezvoltată pe orizontală, reprezentând copilul la izvor. Probabil simțea încheierea ciclului vieții. A lucrat până la sfârșit.
A iubit natura, lemnul, oamenii simpli și cactușii pe care-i îngrijea într-o seră.
La finalul dialogului, vocea tremurândă a Verei Vancea trădează regretul că nu l-a cunoscut pe maestru, decât prin lucrările lăsate moștenire maramureșenilor.
Uneori o găsim la mormântul lui Vida, povestindu-i despre miile de vizitatori din toate colțurile lumii, care-i admiră lucrările. Aceștia își descarcă emoțiile și impresiile, scriind în caietul muzeului. Îi mai spune și că prietenii și iubitorii de artă nu îl vor putea uita niciodată.
Lăcrimioara ZOTA
