Zilele trecute, Muzeul Satului din Baia Mare a prins viață ca odinioară.
A fost ca și cum trecutul s-ar fi așezat tihnit peste prezent, cu răbdare și rost.
Din toate colțurile, au venit oameni cu sufletul deschis, purtând pe ei straie de sărbătoare și în ei dorul de rădăcini.
Pe poteci umbrite, femeile au pășit demn, cu ii albe cusute în răgazurile lungi ale iernii. Copiii au zburdat printre căsuțele din lemn, cu obrajii roșii și mâinile lipicioase de turtă dulce. Meșterii au lăsat în palme și în priviri dovada că lemnul, lâna sau lutul încă mai știu să spună povești.
Muzica a curs lin peste toată întinderea muzeului, amestecându-se cu mirosul de fân, de cozonaci calzi și de bucurie. Peste zi, au răsunat glasuri curate, cântece de joc și versuri din bătrâni. Iar seara, când umbrele s-au întins ușor peste satul încremenit în timp, scena s-a luminat ca o vatră vie, iar sufletele au tăcut, ascultând.
Festivalul s-a sfârșit. Dar a lăsat în urmă un peisaj viu, plin de culoare, sunet și miros, o duminică a sufletului petrecută sub cerul Maramureșului, acolo unde tradiția nu s-a jucat de-a trecutul, ci a fost trăită în taină și adevăr.
Vasile Petrovan
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
