Înainte de a frecventa cenaclurile “Junimea” şi “Universitas”, aş spune că-n anii aceia ’80, începusem să scriu proză la Baia Sprie. Aveam un “impresar” în fratele meu care făcea sport de performanţă, ciclism, la clubul “Steaua” în Bucureşti. Era perioada în care îţi culegeai singur textele la maşina de scris. Ca s-o ai, trebuia să faci o cerere la miliţia oraşului şi să aştepţi aprobarea. Aşa am făcut. Aprobarea a venit într-o zi de vineri. Era valabilă până luni la ora 24:00. Sâmbătă şi duminică, am căutat de vânzare o astfel de maşinărie la mica publicitate din ziarul “Pentru socialism”. Am găsit un singur anunţ, în oraşul Seini. Luni dimineaţa am ajuns în oraş. Am căutat adresa cu pricina. La ora unsprezece, cumpărasem maşina de scris. O am şi azi. Cu aprobarea în regulă, la amiază m-am dus la miliţia din Baia Sprie. Am dat probele de litere, obligându-mă ca o dată pe an să vin cu alte probe din care să rezulte uzura lirerelor. Maşina de scris era considerată “armă” în viziunea comuniştilor, aşa că obţinusem un fel de permis de “port-maşină de scris”.
Cu prozele culese în trei exemplare, mă descurcam. Trimiteam câte un exemplar prin poştă fratelui meu, Daniel, care se ducea cu textul la Laurenţiu Ulici la sediul revistei “Contemporanul”, în clădirea imensă ce avea să devină “Casa Presei Libere”.
În anii ’80, munceam la mina din Baia Sprie. De fapt, la IPEG, noi pregătind “Puţul 5”, unde avea să-şi mute sediul mina în anii ’90. Trăiam între “vagoane împinse” pe rampa puţului şi texte de proză culese la maşina de scris. Întâi le scriam pe hârtie cu pixul. Obicei pe care-l păstrez şi astăzi. După un an de trimis texte, după debutul în revista “Familia”, fratele meu m-a sunat spunându-mi că Laurenţiu Ulici mi-a transmis să vin la Bucureşti, să citesc la “Junimea” şi la “Universitas”. M-am dus. L-am întâlnit pe Laurenţiu Ulici şi, de atunci, am rămas prieteni şi colaboratori într-ale scrisului. Adică: dădeam textele. Auzeam acel “Text bun, Marian!”. Şi gata.
La “Junimea” am ajuns la prima mea şedinţă de cenaclu. Ploua. Trecusem prin bălţile din jurul Cişmigiului şi am intrat în clădirea unde-şi avea sediul cenaclul. De fapt, acolo se adunau şi nouăzeciştii de la “Universitas”-ul lui Mircea Martin. Am citit la avizier anunţul cu propunerea lecturilor din acea seară. Citeau: Sorin Preda – proză şi Mircea Cărtărescu – poezie. Aveam în geantă un text ales de Ulici. După un sfert de ceas a apărut Ovid S. Crohmălniceanu. L-am oprit şi după ce m-am prezentat, i-am spus că doresc să citesc în acea seară la “Junimea”. S-a uitat la mine, mi-a explicat cum se fac programările la “Junimea”. “Dacă nu citesc, nu urc la etaj”, i-am spus. “Haideţi, haideţi, că facem cumva”, mi-a răspuns.
După ce m-a prezentat (sala era plină), Sorin Preda şi Mircea Cărtărescu făceau şi atunci audienţă, Crohmălniceanu a spus: “Avem un tânăr din Baia Sprie care doreşte să citească un text”. Sorin Preda a renunţat la lectură şi Mircea Cărtărescu a făcut acelaşi lucru. Am citit “Călătoria mecanicului Giorgiu Constantin în trei ţări”. A fost o lectură de succes. Şi aşa o început colaborarea mea cu “Junimea”. Veneam doar când citeam. În dimineaţa următoare, am fost invitat, pentru seară, să citesc la “Universitas”. De câte ori am ajuns la “Junimea”, m-am dus şi la “Universitas”.
Am cunoscut scriitori români ca prieteni de cenaclu. De la Gheorghe Iova la Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Simona Popescu, Horia Gârbea, Dan Silviu Boerescu… sunt mulţi aşa că opresc enumerarea.
La “Junimea” şi la “Universitas” am citit textele care au devenit apoi “Desiştea”, volumul cu care am debutat la Editura Cartea Românească.
Marian ILEA
