Azi, 23 februarie, se împlinesc 105 ani de la moartea lui George Pop de Băsești (1835-1919), cel care a prezidat Marea Adunare de la Alba Iulia din anul 1918.
Cu ajutorul directorului Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, dr. Viorel Rusu, aflăm mai multe informații din viața acestuia.
Provenind dintr-o veche familie românească, atestată cu titluri nobiliare încă din secolul XVII, George Pop s-a născut la 1 august 1835 în localitatea Băseşti. Şcoala primară a urmat-o în localitate, iar următoarele 6 clase la Gimnaziul din Baia Mare, ceea ce denotă că, pe lângă funcţiile economice specifice unui oraş minier, Baia Mare reuşea să dezvolte şi alte segmente comunitare, pe palierele învăţământului şi culturii.
Oraşul era deci un pol atractiv pentru tinerii studioşi, inclusiv din comitatele vecine. În această perioadă de formare intelectuală, întinsă pe parcursul anilor 1846-1852, Geoge Pop s-a remarcat atât la la învățătură, cât și prin comportamentul ireproșabil. Au urmat apoi ultimii doi ani la Liceul cezaro-crăiesc din Oradea, susținerea bacalaureatului şi studiile la Academia de Drept din Oradea.
În anul 1859 a fost mobilizat în timpul războiului dintre Austria și Regatul Sardiniei, un an mai târziu, începându-și cariera juridică și administrativă, remarcându-se prin profesionalism și dăruire față de membrii comunității, fie ca judecător și administrator cercual, consilier la Episcopia județeană a orfanilor sau prim-pretor. Tot în 1860 s-a căsătorit cu Maria Loșonti, cu care a avut două fete, prima dintre ele murind la vârsta de un an; a doua fiică, Elena (1862-1940) a reușit să-i ducă moștenirea mai departe.
După acumulările necesare și-a început și cariera politică, iar în anul 1872, beneficiind de încrederea deopotrivă a cetățenilor români și maghiari a fost ales deputat în cercul Cehu-Silvaniei. A mai obținut două mandate de parlamentar, în anii 1875 și 1878, în pofida unei legi electorale cenzitară şi extrem de restrictivă pentru națiunile nemaghiare care făceau parte atunci din Monarhia austro-ungară.
În Parlamentul de la Budapesta s-a remarcat prin discursurile la baza cărora așeza întotdeauna o argumentație logică, fie că acestea vizau probleme concrete ale comunității din circumscripția pe care o reprezintă, fie că abordau probleme generale ale întregii națiuni române din Transilvania.
Voi exemplifica pentru prima categorie enunțată, cu discursul din 17 februarie 1873 prin care combătea proiectul de lege al ministrului comunicațiilor de favorizare a căilor ferate în detrimental șoselelor subliniind, într-un mod sugestiv, inpracticabilitatea drumurilor existente în comitatele Crasna și Solnocul de Mijloc.
Pentru cea de a doua categorie menționată, mă voi opri la discursul rostit în Adunarea Deputaților la 2 mai 1879 în chestiunea proiectului de lege care introducea obligativitatea limbii maghiare în toate școlile primare și confesionale. Este considerat cel mai important discurs parlamentar al lui George Pop de Băsești, care a reușit să realizeze o analiză pertinentă a sistemului constitutional introdus în anul 1867, odată cu realizarea dualismului, a legii electorale, a fiscalității exagerate (un executor tot la 3 comune).
Atacă punctual proiectul de lege al cărui scop oficial era acela de a înlesni înțelegerea între locuitorii de diverse etnii, declarând în final că „nu după 4, dar nici după 1000 de ani și nici în vecii vecilor, noi și națiunea noastră nu vom putea fi obligați prin lege la ceea ce e o primejdie pentru moralitatea și religia noastră, iar pentru nație ar fi ruină și pieire”.
Anul 1879 este unul de turnură în evoluția politică a lui George Pop și în destinul său. În februarie demisionează din Partidul Independenței al cărui vicepreședinte fusese. Crezuse în cei șapte ani de activitate parlamentară de până atunci, în solidaritatea de interese a românilor şi maghiarilor, pe care, la început, se părea că Partidul Independenței o promova.
Acum, eliberat de aceste constrângeri, se avântă extrem de hotărât în mișcarea națională românească.
Remarcăm, în context, că replica formidabilă pe care George Pop a dat-o în Parlament intențiilor unui regim anacronic, i-a determinat pe liderii maghiari, în frunte cu premierul Tisza Kalman să ordone ca George Pop să fie împiedicat, prin orice mijloace, să mai acceadă vreodată în Parlamentul de la Budapesta. Nu înainte însă de a încerca să-l atragă de tabăra puterii. Dialogul dintre cei doi este relevant în acest sens: „De oameni bravi și hotărâți am avea și noi nevoie. Vino tu la noi și-ți garantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n-o poți dobândi” îi spune Kalman Tisza.
Raspunsul lui George Pop este remarcabil, denotând un caracter excepţional într-o vreme în care se trăda pentru mult mai puțin: „De mi-ați da toată Ungaria și tot n-aș trăda cauza cea dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarășii mei și de mine, n-are alți apărători împotriva tendințelor voastre de cotropire”.
Replica premierului maghiar ”N-am așteptat alt răspuns”, pecetluieşte deopotrivă eșecul atragerii lui George Pop de partea guvernului maghiar,dar și orice viitoare șansă a acestuia de a mai accede, prin vot, în Parlament.
Din acest moment, George Pop de Băseşti a devenit factorul coagulant al mișcării naționale a românilor, reprezentată atunci de Partidul Naţional Român (PNR) din Banat și Ungaria și de Partidul Naţional Român din Transilvania.
Personalitatea sa se manifestă din 1880 și până în 1918 în absolut toate evenimentele importante din evoluția mișcării naționale.
Astfel, în anul 1880, Geoge Pop de Băseşti reușește să-i adune la aceeași masă a dialogului pe liderii politici ai celor două partide româneșri în casa avocatului Ioan Rațiu din Turda, urmarea fiind întâlnirea de la Sibiu unde 22 de fruntași politici români decid că este timpul pentru fuziune, pentru unire. Trei dintre ei – Vincențiu Babeș, Partenie Cosma şi George Pop de Băsești primesc sarcina de a elabora statutul viitorului partid national.
În mai 1881 s-a constituit la Sibiu Partidul Naţional Român, George Pop de Băsești fiind ales atât în conducere, cât și ca responsabil pentru organizarea partidului în Sălaj, Sătmar și Maramureș.
Un punct esenţial în activitatea PNR l-a reprezentat redactarea și înaintarea„Memorandului”. Documentul a iscat însă disensiuni între lideri, George Pop de Băsești neezitând, în noiembrie 1891 să-i ceară lui Inocențiu Babeș demisia din fruntea partidului, datorită modului în care tergiversa asumarea și trimiterea Memorandului.
Alegerea lui Ioan Rațiu ca președinte al PNR a venit firesc, Memorandul fiind finalizat de către Vasile Lucaciu și Iuliu Coroianu. PNR a decis prezentarea lui la Viena în mai 1892 de către o delegație compusă din membrii Comitetului Central Electoral, „iar încolo în număr nelimitat, din toți românii care vor dori să participe”.
Text politic fundamental al generației politice de atunci, Memorandul a încercat să fie prezentat împăratului la Viena la 28 mai 1892 însă acesta, la sugestia și chiar șantajul guvernului maghiar, a refuzat să primească delegația românilor, Francisc Iosif fiind în acest caz mai puțin împărat și mai mult rege al Ungariei, titlu pe care nu voia să-l sacrifice pentru români. Mai mult, memorandiștii au fost trimiși în judecată la 7 mai 1894, într-un proces de factură politico-națională, practic o confruntare româno-maghiară. Nici unul dintre cei 19 acuzați nu-și făcea iluzii în privința pedepselor care urmau a fi pronunțate și aplicate. Astfel, la 2 martie 1894 Vasile Lucaciu își încheia astfel o scrisoare către George Pop de Băsești: „La revedere la proces. Te salută cu mult drag un viitor tovarăș de robie.”
Sentința pronunțată la 25 mai nu a fost o surpriză pentru nimeni, cei 19 fiind condamnați pentru ”atentat” la statul national maghiar. Peste două luni. după respingerea recursului, ei au fost întemnițați la Szeged (Seghedin) și Vacz, George Pop de Băsești fiind închis la ultima locație amintită, până în august 1894. A primit, în iunie 1895, învoire pentru a participa la înmormântarea soției sale, căreia detenția soțului i-a agravat suferința.
În același an 1895, PNR a fost interzis de către autoritățile maghiare, liderii românilor anunțându-i pe aceștia, prin intermediul unui manifest publicat în 1896, că lupta continua. Faptul le aduce alte zile de închisoare (între 8 și 15 zile) și amenzi, George Pop de Băsești primind pedeapsa cea mai mare.
În anul 1902, după moartea bunului său prieten Ioan Rațiu, George Pop de Băsești a fost ales președinte al PNR, în 1905 partidul adoptând activismul ca principiu politic.
Confruntarea alectorală din același an avea să confirme ceea ce premierul Kalman Tisza ordonase încă în 1879, anume folosirea oricăror mijloace pentru ca George Pop de Băsești să nu mai fie ales niciodată în Parlamentul Ungariei. Candidat din partea PNR în colegiul Cehu Silvaniei, George Pop de Băsești, ajuns deja la 70 de ani, a fost bătut împreună cu susținătorii săi (dintre care unii au murit), într-o companie electorală murdară, orchestrate de reprezentanții autorităților statului maghiar. Iată deci dovada concretă a faptului că a face politică națională românească în cadrul Monarhiei austro-ungare era o întreprindere care comporta riscuri majore. Riscuri asumate însă de liderii de atunci, în frunte cu George Pop de Băsești, care s-a implicat extrem de activ și eficient nu doar în activitatea politică, ci și în acțiuni care vizau ajutorarea concretă a țăranilor români, prin intermediul institutelor de credit și economii. Acestea au constituit instrumente prin care burghezia românească a reușit să-și asigure capitalul propriu, necesar inclusiv pentru sprijinirea activităților politice, a presei românești, a acordării de burse elevilor și studenților săraci. Și în aceste domenii George Pop de Băsești a fost primul.
De la 100 de jugăre moștenite de la părinți reușește să ajungă la 3000 de jugăre atât în Băsești, cât și la Tămășești, Oarța, Băița. Scrie inclusiv o carte numită ”Economia câmpului” tipărită în 2 ediții și este darnic în viața publică, atât pentru copiii săraci din Băsești și nu numai, cât și cu ziarele românești „Federațiunea”, „Lupta”, „Gazeta Transilvaniei”. Se implică activ în înființarea institutelor de credit și economii românești, cu un rol major în ultimele decenii ale secolului XIX și primele ale sec. XX.
În 1909 George Pop de Băsești conducea șase asemenea institute: „Aurora” din Baia Mare, „Chiorana” din Șomcuta Mare, „Codreana” din Băsești, „Sătmăreana” din Seini, „Sălăgeana” şi „Silvania” din Șimleu. Totodată, era membru în conducerea celui mai important asemenea institut de credit românesc, „Albina” din Sibiu.
Nu uită de Biserică, fiind un credincios practicant, fiu al Bisericii Greco-Catolice; acesteia îi și lasă întreaga avere prin testamentul redactat în anul 1914 (când avea deja 79 de ani). Anterior, după un pelerinaj extraordinar la Roma (în care fusese primit, alături de ceilalți pelerini români, de Sf. Părinte), George Pop afirmase că ar rămâne în credința și comuniunea Romei și dacă, prin absurd, întregul cler ar fi nevoit să o părăsescă și ar lupta pentru ca această credință să rămână biruitoare, împotriva oricăror adversități.
Toată această zbatere continuă în plan politic, economic și cultural au început să producă roadele la sfârșitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Monarhiei bicefale. I-a fost dat „Bătrânului Nației” (trecuse de 83 de ani) să-și vadă împlinit visul Unirii românilor. Mai mult, Geoge Pop de Băsești a prezidat forul care a luat cea mai importantă decizie pentru destinul națiunii române, respectiv Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918. Simțea ca Dumnezeu l-a învrednicit în acest sens și nu întâmplător rostește a doua zi, la ședința Marelui Sfat Național „Iar acum slobozește, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu”.
Peste puțin timp, la 23 februarie 1919, exemplarul destin pământesc al lui Geoge Pop de Băsești se încheia, el intrând însă, definitiv, în Panteonul National.
Sunt oameni al căror destin a fost hărăzit să constituie model și exemplu deopotrivă pentru contemporani și pentru urmași. George Pop de Băsești face parte, fără îndoială, din această categorie rară. Nu ne rămâne nouă decât să-i cunoaştem opera, să o apreciem și să încercăm să învățăm din ea.
Foto: Marius Ionuțaș
