Un stat centenar, atins de statis-ul milenar

Acum mai bine de două mii de ani, Tucidide descria magistral, în istoria sa, o boală morală şi socială care a cuprins cetăţile greceşti. A numit-o statis  şi – în traducerea lui Hobbes, de peste secole bune – ea exprimă o dezintegrare complexă a moralei în societate, una care pulverizează polisul până la rădăcinile etice ce susţin coeziunea comunităţii şi, implicit, a statului.

Fundalul societal în care se manifestă statis e deplorabil: „crimele devin motiv de mândrie, acţiunile banditeşti (inclusiv în sens politic  – n.n.) se numesc curaj, modestia devine laşitate, înţelepciunea, lene”. O inversare totală a valorilor pe care ar trebui să se aşeze o societate, nu neapărat sănătoasă, dar normală. Un context care nimiceşte individul în identitatea sa primară de om şi de cetăţean.

E o situaţie mult mai periculoasă decât ipostazele istorice de regres civilizaţional sau de decadenţă morală. Societăţile trec recurent prin asemenea crize, din diverse motive. Statis presupune însă o revizuire radicală de valori. O impunere a unei axiologii sub pretextul palid al adevărului.

La Centenar, e trist să constaţi starea de statis care începe să cuprindă România sub influenţa unui grup relativ mic de indivizi: preşedinţi de partide, de camere ale parlamentului, câţiva condamnaţi, câţiva îmbogăţiţi, câţiva proprietari de media, câţiva securişti bine orientați încă dinainte de 1989. Poate şi câţiva intelectuali, din păcate, obligaţi la obedienţă sau pur şi simplu laşi. În total, sub100 de indivizi de la care pornește contaminarea cu această molimă morală.

Într-adevăr, mergând mai departe, în definiţiile crude ale marelui istoric, acum trădarea este o virtute, prostia – o calitate intelectuală, corupţia – un act de emancipare politică şi morală, vulgaritatea vizuală şi verbală – un gest estetic, opulenţa – un semn al simplităţii, iar, cel mai grav, incultura crasă şi lipsa de educaţie – un simbol al competenţei (politice sau profesionale), dacă nu un factor de status social elevat. Legea nu mai există, cu excepția dreptului confiscat de ei, atunci când au avut puterea. În sfârşit, misticismul, fariseismul reprezintă adevărata credinţă în profeţiile idolilor falşi care conduc sau susţin puterea, crezându-se vocea adevărată a Dumnezeului de-acum.

În gura strâmbă a mai marilor zilei, şi limbajul se comprimă până la  câteva cuvinte şi noţiuni pietrificate gen: onoare, demnitate naţională, sinceritate, independenţă, naţiune. Semnificaţiile lor nu mai contează. Nu mai contează pentru că istoria însăşi devine o cronică a realizărilor singurei puteri, o evoluţie spre ce doresc ei să facă, să impună, să interpreteze, să justifice. Ca să-l parafrazez pe Fukuyama, istoria se sfârşeşte cu ei. Doar cu ei…  Mă rog, asta cred ei.

P.S. În acest context cu trimitere la putere, un hâtru mi-a spus: ”Degeaba, că Liviu Dragnea și alții ca el nu știu cine-i Tucidide”. I-am replicat: ”nici Tucidide nu știe cine-i Liviu Dragnea. Sau cum ar spune teleormăneanul «așa că suntem chit». Chit că n-au cum să fie chit”.

Ananei GAGNIUC