2 noiembrie 1784, a început Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan

Astăzi, 2 noiembrie, la 242 de ani de la izbucnirea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, documentele istorice dezvăluie cum evenimentele din Munții Apuseni au provocat neliniște și mobilizări în Maramureș, unde autoritățile din Baia Mare, Baia Sprie și Sighet au luat măsuri extraordinare de apărare, iar ecourile revoltei au continuat să se resimtă și în anul următor.

Stampă cu imagine de ansamblu a centrului istoric băimărean, 12 iunie 1787, Franz von Haklberg und Landau

În toamna anului 1784, când în Munții Apuseni țăranii se ridicau împotriva unei orânduiri care le hotăra aproape fiecare împrejurare a existenței, la Baia Mare viața își urma, în aparență, cursul obișnuit. Minele continuau să furnizeze minereu, atelierele prelucrau metalele, iar satele din împrejurimi își îndeplineau obligațiile față de stăpânii pământurilor și față de administrația imperială. Sub această înfățișare a normalității se acumulaseră însă nemulțumiri asemănătoare celor care aveau să transforme Apusenii într-un teritoriu al revoltei, iar în numai câteva săptămâni vestea ridicării țăranilor avea să tulbure profund liniștea orașelor și a comunităților din nordul Transilvaniei.

Răscoala izbucnită la începutul lunii noiembrie nu fusese produsul unei nemulțumiri trecătoare, ci urmarea unor tensiuni acumulate de-a lungul generațiilor. Țăranii dependenți de domeniile nobiliare erau obligați să presteze zile de muncă pentru stăpâni, să plătească dări și să suporte numeroase restricții care le limitau libertatea de mișcare și posibilitățile de a-și îmbunătăți existența. În plus, pentru românii din Transilvania, inegalitățile sociale se suprapuneau peste cele politice și confesionale, într-o societate organizată în jurul privilegiilor de stare. Horea, care încercase în repetate rânduri să obțină intervenția împăratului Iosif al II-lea, devenise expresia speranței că autoritatea de la Viena ar putea pune capăt abuzurilor nobiliare. Când perspectiva înrolării în regimentele de graniță, asociată cu eliberarea de unele obligații iobăgești, a întâmpinat opoziția stăpânilor de pământ, tensiunile au crescut până la confruntarea deschisă.

Gravură din secolul al XVIII-lea, cu Horea și Cloșca, asociată editurii vieneze Artaria.

În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1784, în apropierea satului Curechiu, încercarea slujbașilor nobiliari de a opri țăranii conduși de Crișan a dus la primele ciocniri, iar la 2 noiembrie acesta i-a chemat pe cei adunați la răscoală. Mișcarea s-a răspândit apoi în Zarand și în Munții Apuseni, unde au fost atacate curți nobiliare și au avut loc confruntări soldate cu morți, distrugeri și represalii. Revolta avea să depășească repede limitele unui conflict local, deoarece nemulțumirile care îi aduseseră pe oameni la arme existau, sub forme diferite, în numeroase alte regiuni ale monarhiei habsburgice.

Maramureșul nu era străin de asemenea realități. Într-un studiu publicat în Revista Arhivelor din 1984, istoricul Ioan V. Sabău a cercetat documente care arată că, în ținuturile Chioarului, Lăpușului și în bazinul minier Baia Mare–Baia Sprie–Cavnic, obligațiile țăranilor erau la fel de împovărătoare. Pe unele domenii din Chioar, iobagii trebuiau să lucreze cu propriile animale de tracțiune trei zile pe săptămână, iar munca manuală putea fi pretinsă chiar în fiecare zi. În satele aflate în legătură cu exploatările miniere, oamenii erau obligați să transporte minereu, lemn și cărbune, să participe la tăierea pădurilor și să îndeplinească alte prestații impuse de administrația domenială.

Aceste împrejurări erau suficient de cunoscute pentru a ajunge până la împărat. Într-o însemnare adresată cancelarului Eszterházi la 27 noiembrie 1784, Iosif al II-lea reproșa întârzierea soluționării plângerilor împotriva abuzurilor și amintea în mod explicit situația din centrele miniere, „cu deosebire la Baia Mare”. Observația este importantă pentru istoria locală, deoarece dovedește că nemulțumirile din regiunea băimăreană nu erau simple zvonuri răspândite printre țărani, ci probleme cunoscute la cel mai înalt nivel al administrației imperiale.

Vestea răscoalei a ajuns oficial la autoritățile băimărene prin două scrisori datate la 11 noiembrie 1784, transmise din comitatul Solnocul Interior către inspectoratul minier. Încă din 20 noiembrie, magistratul orașului solicitase ajutor militar, iar la 22 noiembrie au fost adoptate măsuri de apărare care, privite astăzi, oferă imaginea unui oraș cuprins de neliniște. Au fost trimiși oameni spre Reteag și Jibou pentru a afla dacă răsculații se îndreptau către Baia Mare, s-a dispus strângerea armelor de la civili și interzicerea vânzării prafului de pușcă și a gloanțelor, iar persoanele străine care intrau în localitate urmau să fie supravegheate. Locuitorilor li s-a interzis să găzduiască necunoscuți fără înștiințarea magistratului, în timp ce străjile patrulau prin oraș și împrejurimi.

Una dintre cele mai neobișnuite dispoziții privea moara de praf de pușcă, obiectiv considerat deosebit de vulnerabil. Autoritățile hotărâseră ca, în situația unui atac căruia paznicii nu i-ar fi putut rezista, praful de pușcă să fie vărsat în râul Săsar, pentru a nu cădea în mâinile răsculaților. Măsura spune mai mult despre spaima administrației decât numeroasele relatări generale despre răscoală, fiindcă arată cât de serios era privită posibilitatea ca tulburările din Apuseni să ajungă într-un oraș în care exploatarea și prelucrarea metalelor reprezentau interese economice importante ale statului.

Atmosfera de suspiciune avea consecințe asupra oamenilor obișnuiți. La 24 noiembrie 1784, trei locuitori ai Băii Mari, Vasile Gloden, Dumitru Gloden și Alexa Sas, au fost pedepsiți cu câte 25 de lovituri de bâtă pentru încălcarea ordinului care interzicea găzduirea unor persoane străine fără înștiințarea magistratului. Documentul nu dovedește că aceștia participaseră la răscoală sau că ar fi sprijinit-o, ci consemnează sancționarea lor pentru nerespectarea unei dispoziții administrative. Tocmai această împrejurare face episodul semnificativ pentru atmosfera epocii, întrucât primirea unor necunoscuți în propria locuință devenise, în condițiile temerilor provocate de revoltă, o faptă pedepsită cu asprime.

Reprezentare istorică a orașului Baia Sprie, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – Viorel Rusu și Lucia Pop, „Baia Mare în imagini. Stampe și fotografii”, ediția a III-a, Editura Eurotip, Baia Mare, 2019, planșa IV.

Neliniștea se manifesta și la Baia Sprie, unde autoritățile miniere și cele orășenești au stabilit, la 10 decembrie, organizarea unor străji alcătuite din șase oameni ziua și șaisprezece noaptea, instruirea celor care aveau arme și instituirea unor semnale de alarmă. În caz de primejdie, străjile trebuiau să anunțe pericolul prin șase sunete de goarnă. În același timp, erau pregătite măsuri pentru protejarea minelor și a instalațiilor de prelucrare, ceea ce confirmă importanța economică atribuită regiunii și teama că o revoltă socială ar putea afecta activitățile de care depindeau veniturile statului. Scrisorile păstrate din acea perioadă arată însă și cât de mult se amestecau informațiile verificate cu zvonurile despre numărul răsculaților și presupusele lor intenții, astfel încât temerile autorităților nu trebuie confundate cu dovada existenței unui atac iminent.

Dincolo de Gutâi, în Maramureșul istoric, autoritățile reacționau cu aceeași îngrijorare. La Sighet, o reuniune desfășurată la 9 decembrie a hotărât controlul armelor și munițiilor, restrângerea circulației nocturne și supravegherea străinilor, iar pe străzile orașului urmau să patruleze douăsprezece străji în prima parte a nopții și alte douăsprezece după miezul nopții. Măsurile de control al armelor priveau și localitățile de pe Valea Tisei, inclusiv Rona, Șugatag și Bocicoi, în timp ce autoritățile încercau să afle dacă drumul dinspre Cavnic putea deveni o cale de pătrundere a răsculaților. În adunarea comitatului din 13 decembrie s-a hotărât mobilizarea a 600 de oameni, dintre care 400 de pedeștri și 200 de călăreți, iar la 20 decembrie au fost emise noi ordine privind supravegherea trecătorilor și blocarea unor drumuri și cărări dinspre regiunile vecine. Documentele atestă adoptarea acestor dispoziții, fără să permită concluzia că toate căile de acces spre Sighet au fost efectiv închise.

Nici satele din Țara Lăpușului nu au rămas în afara preocupărilor autorităților. O scrisoare din 7 februarie 1785, adresată unui dregător din Suciu de Sus, consemna temerea că răsculații ar putea găsi sprijin printre locuitorii zonei, iar alte documente arată că tensiunile au continuat și după înfrângerea mișcării din Apuseni. La Sighet, reprezentanții administrației imperiale au menținut măsurile de siguranță, hotărând în februarie 1785 distribuirea a încă 300 de arme de foc unor persoane considerate fidele autorităților. În felul acesta, urmările răscoalei au depășit cu mult perioada confruntărilor propriu-zise, lăsând în urmă o stare de supraveghere și neîncredere.

Un episod deosebit de interesant s-a petrecut la Baia Mare, unde, începând cu 26 ianuarie 1785, a fost cercetat preotul greco-catolic Gheorghe Maghiar, suspectat că ar fi pregătit populația românească pentru a-i primi pe răsculați, în eventualitatea apropierii acestora de oraș. Ancheta, care a cuprins declarațiile a unsprezece martori și s-a prelungit până în martie, nu a confirmat acuzațiile, dar a scos la iveală existența unei circulații a veștilor și scrisorilor între comunitățile din nord și regiunile în care se desfășurase răscoala. Una dintre informațiile ajunse la preot vorbea despre răsculați aflați la numai trei zile de mers de Baia Mare, relatare care explică intensitatea temerilor și așteptărilor din acele luni, dar care nu dovedește că aceștia s-ar fi apropiat efectiv la distanța indicată.

Între timp, în Munții Apuseni, răscoala fusese înfrântă, iar conducătorii ei căzuseră în mâinile autorităților. Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia, la 28 februarie 1785, în timp ce Crișan murise anterior în închisoare.

Reprezentare a execuției de la Alba Iulia, 28 februarie 1785, realizată de gravorul vienez Hieronymus Löschenkohl.

Violența represiunii a fost menită să descurajeze alte ridicări împotriva ordinii existente, dar nici autoritatea imperială nu mai putea ignora cauzele sociale care alimentaseră conflictul. La 22 august 1785, Iosif al II-lea a emis patenta prin care era desființată dependența personală a iobagilor din Principatul Transilvaniei, acordându-le libertăți importante privind deplasarea, căsătoria și alegerea unei meserii. Reforma nu a eliminat toate obligațiile feudale și nici nu trebuie confundată cu desființarea definitivă a întregului sistem de relații agrare, însă a reprezentat o schimbare semnificativă în raporturile dintre țărani și stăpânii domeniilor.

Istoria răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan este cunoscută mai ales prin marile sale confruntări, prin personalitatea conducătorilor și prin tragicul lor sfârșit, dar documentele păstrate în arhivele Maramureșului dezvăluie o dimensiune mai puțin cunoscută a evenimentelor. Aici, departe de centrul insurecției, revolta nu a căpătat amploarea luptelor din Apuseni, însă vestea ei a provocat mobilizări, anchete, restricții și noi tensiuni într-o regiune în care obligațiile feudale și abuzurile erau cunoscute inclusiv de administrația imperială. La 242 de ani de la începutul răscoalei, mărturiile despre ceea ce s-a petrecut la Baia Mare, Baia Sprie, Sighet și în satele din Chioar și Lăpuș completează o istorie care nu se reduce la locurile în care s-au purtat luptele, ci cuprinde și comunitățile în care oamenii au urmărit, cu speranță sau cu teamă, urmările lor.

Surse documentare și FOTO: Ioan V. Sabău, „Sub influența răscoalei lui Horea. Frământări, mișcări, măsuri în Maramureș” – Revista Arhivelor, vol. XLVI, nr. 4, 1984, pp. 375–386. / https://www.muzeubaiamare.ro / https://ro.wikipedia.org.

Vasile Petrovan

Citește și:

1 noiembrie 1965, Casa Pokol și povestea muzeului mineritului care nu a mai fost inaugurat