Pr. Adrian Dobreanu: Meditație duhovnicească la Învierea fiului văduvei din Nain

Există momente în viața fiecăruia dintre noi când toate cuvintele devin neputincioase, mai cu seamă atunci când trupul neînsuflețit al unei persoane dragi este așezat în fața noastră, iar în urma unor tragedii și întâmplări nefericite, înțelegem cu toții cât de fragilă este viața pământească. Și ne întrebăm: oare moartea este chiar sfârșitul?

În duminica a 20-a după Rusalii, Evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain ne oferă un răspuns plin de nădejde (cf. Luca 7, 11-17).

La poarta cetății Nain – aflată în Galileea, nu departe de Muntele Tabor, Mântuitorul Hristos se îndrepta spre cetate împreună cu ucenicii și cu o mulțime mare. Aici, se întâlnește cu un cortegiu funerar, unde o mamă văduvă își conducea spre mormânt singurul fiu, pierzând cea din urmă mângâiere a vieții sale. Iisus I s-a făcut milă de aceasta, i-a spus „Nu plânge!”, s-a atins de sicriu (pe care purtătorii l-au oprit) și i-a porunci tânărului: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”. În acel moment, cel mort se ridică, începe să vorbească, iar Hristos îl dăruiește mamei sale. Astfel, cortegiul durerii se transformă într-o mărturie grăitoare a puterii lui Dumnezeu, unde lacrimile nu mai sunt doar lacrimi de despărțire, ci lacrimi de uimire și bucurie.

Observăm faptul că Hristos nu așteaptă ca mama îndurerată să-I ceară ajutorul. El, Fiul lui Dumnezeu, vede durerea, o simte, Se apropie și intervine. De cele mai multe ori, cea mai mare mângâiere a noastră este să știm faptul că Dumnezeu ne vede lacrimile chiar și atunci când, poate, nu mai avem puterea să ne rugăm și să Îi cerem ajutorul în continuare.

Învierea tânărului din Nain nu este însă doar o minune menită să aline durerea unei mame. De fapt, privind cronologia evenimentelor biblice, aceasta este prima înviere din morți pe care o săvârșește Mântuitorul. Ea este și o pregustare a Adevărului pe care Biserica îl mărturisește neîncetat prin Crez: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”.

Învierea fiului văduvei a fost o întoarcere la viața pământească; Învierea lui Hristos deschide perspectiva vieții veșnice. Desigur, tânărul din Nain avea să moară din nou, asemenea tuturor oamenilor, așa cum se va întâmpla cu fiecare dintre noi, dar minunea lui Hristos ne îndreaptă privirea spre biruința definitivă asupra morții, făgăduită prin Învierea Domnului.

Sicriul din Evanghelia de astăzi ne amintește că trupul omului este trecător, că zilele vieții lui sunt numărate încă din momentul venirii pe lume și că nu suntem stăpânii timpului. Cu toate acestea, credința noastră dreptmăritoare nu se oprește la mormânt. Pentru creștin, moartea nu este dispariția definitivă a persoanei, ci o despărțire vremelnică în așteptarea învierii celei de obște și a judecății lui Dumnezeu.

Biserica va rămâne pentru totdeauna locul unde lacrimile se întâlnesc cu nădejdea, este o unitate între biserica luptătoare și biserica triumfătoare. Totuși, Biserica nu ne promite că toate durerile se vor sfârși imediat sau că fiecare rugăciune va primi răspunsul pe care îl așteptăm, ci în toate este voia lui Dumnezeu. Din acest motiv nu trebuie să transformăm biserica într-un loc pe care îl căutăm numai atunci când nu mai avem nicio soluție. Să o facem casă a rugăciunii noastre în fiecare duminică și sărbătoare, să rămână locul atemporal în care ne întărim credința, învățăm să iertăm, să îi sprijinim pe cei căzuți și să devenim mângâiere pentru cei care plâng.

Da, creștinul plânge, dar nu plânge fără nădejde. Îi simte lipsa celui plecat, îi păstrează amintirea și se roagă pentru odihna sufletului său, adică rămâne în comuniune cu el. Nu pretinde că înțelege toate tainele morții și nici nu are cum, ci își încredințează durerea iubirii și a dreptății, lui Dumnezeu.

Indiferent de vârstă, copii sau tineri, adulți sau bătrâni, nu știm ziua în care vom trece pragul acestei vieți. Știm însă că fiecare zi primită de la Dumnezeu este un dar, însă și o chemare la pocăință, la iubire și la pregătirea pentru veșnicie, adică la pregătirea „terenului” pământesc pentru moștenirea Împărăției lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu a înviat din morți și ne-a încredințat nădejdea că moartea nu este sfârșitul poveștii noastre, ci că întreaga noastră viață își găsește sensul deplin în iubirea și veșnicia lui Dumnezeu: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Hristos nu este Dumnezeul morții, ci Dumnezeul celor vii. El este Învierea și Viața, iar în lumina Învierii Sale, glasul Lui răsună până astăzi: „Scoală-te!”. Din ce ar trebui să ne ridicăm? Din mândrie? Din nepăsare și indiferență? Dintr-o viață fără post și rugăciune? Învierea fiului văduvei din Nain ne vorbește despre puterea lui Hristos, iar învierea noastră începe încă de aici, prin întoarcerea sinceră la El, Care dorește să învie în noi credința, să vindece rănile sufletului și să ne ridice din căderile noastre!

Pr. Adrian DOBREANU

Citește și