Ziua de 16 octombrie și povestea târgului de toamnă al Băii Mari
Un privilegiu din 1347 lega târgul anual al Băii Mari de sărbătoarea Sfântului Gall, din 16 octombrie, și îi îngăduia orașului cincisprezece zile de negoț continuu.
În Baia Mare medievală, 16 octombrie era un reper după care se rânduia târgul de toamnă. Era ziua Sfântului Gall, iar privilegiul din 1347 prevedea ca târgul să înceapă în duminica dinaintea sărbătorii sale și să țină cincisprezece zile, „fără contenire”. Actul fusese emis la 20 septembrie 1347 de regele Ludovic I de Anjou. Baia Mare era atunci un oraș minier din Regatul Ungariei, a cărui viață se sprijinea pe exploatarea aurului și a argintului, pe meșteșuguri și pe comerț. Între privilegiile reînnoite de rege se afla și dreptul de a organiza acest târg anual, important pentru vânzarea mărfurilor și aprovizionarea comunității. Reprezentanții orașului ceruseră reînnoirea privilegiilor după ce un act mai vechi fusese distrus de foc. Printre ei se aflau judele Martin și parohul Ioan. Înscrisul pierdut era dovada unor libertăți de care depindeau conducerea orașului, munca și comerțul. Noul document le permitea băimărenilor să-și dovedească drepturile și să le apere atunci când erau încălcate.
Gall, cunoscut și Gallus, a fost un călugăr legat de începuturile așezării St. Gallen, în Elveția de astăzi. Prin ziua sărbătorii sale, numele lui ajungea și în rânduiala negoțului de la poalele Gutâiului. Prevederea din privilegiu arată cât de firesc se întâlneau calendarul bisericesc și treburile orașului: o sărbătoare religioasă îi ajuta pe oameni să știe când să se pregătească de târg. Pentru organizarea târgului exista și un model. Privilegiul trimitea la obiceiul Cașoviei, orașul Košice din Slovacia de astăzi, după cum arată cercetarea istoricei Boglárka Weisz. Baia Mare se raporta, așadar, la rânduiala unui alt centru urban al regatului. Este o legătură care ne ajută să-i înțelegem mai bine locul în lumea de atunci.
Aurul și argintul explică o bună parte din istoria Băii Mari, însă viața celor care lucrau în mine avea nevoie de mult mai multe lucruri. Hrana, îmbrăcămintea și uneltele erau necesare în fiecare zi, iar meșteșugarii aveau nevoie de cumpărători pentru lucrurile făcute în ateliere. Bogăția scoasă din pământ se întâlnea astfel cu nevoile de la suprafață. Piața era unul dintre locurile în care această legătură devenea vizibilă, prin marfa adusă la vânzare și prin oamenii veniți să o caute.
Bogățiile miniere și dezvoltarea comerțului îi aduseseră Băii Mari un renume care depășea cu mult împrejurimile sale. În oraș ajungeau negustori din Grecia, Dalmația, Polonia și Imperiul Otoman, alături de cei veniți din alte ținuturi. Schimburile de mărfuri erau intense, iar legăturile cu Transilvania, Moldova și Țara Românească așezaseră Baia Mare pe drumurile importante ale negoțului. În centrul acestei activități se afla Piața Mare, al cărei rost principal era desfășurarea târgurilor anuale. Pentru a ajunge aici, unii negustori străbăteau distanțe însemnate. Aduceau produse felurite, căutau cumpărători și cumpărau, la rândul lor, alte mărfuri, în vreme ce o parte dintre transporturi treceau prin oraș pentru a-și continua drumul spre alte piețe.
Pe lângă târgul anual, Baia Mare avea o piață săptămânală, ținută lunea. Cele două aveau ritmuri diferite și își găseau locul în aceeași viață economică. Ziua de luni aducea prilejul obișnuit de vânzare și cumpărare, în vreme ce târgul de toamnă oferea un răgaz mai lung pentru negoț și pentru cei care aveau de străbătut un drum până la oraș.
Importanța aprovizionării se vede limpede într-un act din 1445. Ioan de Hunedoara cerea respectarea privilegiilor băimărenilor, cu precădere scutirea de vamă și libera trecere pentru cei care călătoreau în chestiuni miniere sau pentru procurarea alimentelor. Documentul aducea alături două nevoi ale aceleiași comunități: bunul mers al lucrului din mine și hrana oamenilor. Un drum pe care se putea circula fără piedici însemna, în cele din urmă, și o grijă mai puțin pentru aprovizionarea orașului.
Negoțul avea urmări și asupra locului în care se desfășura. În 1472, regele Matei Corvin permitea Băii Mari să perceapă o vamă pentru căruțele cu mărfuri care intrau la târgul săptămânal, iar veniturile puteau fi folosite la pavarea și curățirea străzilor. O parte din banii aduși de comerț se putea întoarce, astfel, în întreținerea orașului. Dincolo de vânzare și cumpărare, piața contribuia la o nevoie comună, pe care o înțelegem ușor și astăzi.
În această lume a muncii și a schimbului, breslele aveau un loc însemnat. Ele îi adunau pe cei care practicau aceeași meserie, cu drepturi și îndatoriri comune, iar unele participau și la apărarea orașului. Bastionul Măcelarilor, ridicat probabil în jurul anului 1500, se afla în grija breslei al cărei nume îl poartă. Meșteșugarii își aveau, așadar, partea lor de răspundere pentru siguranța orașului.
Din aceeași lume s-a păstrat și lada breslei măcelarilor, aflată în patrimoniul muzeului băimărean. Datată în secolul al XVI-lea, este lucrată în lemn de stejar și are pe capac un vițel sculptat. În asemenea lăzi se țineau documentele, însemnele și banii breslei. Printre lucrurile ei de preț se aflau, așadar, și actele care îi dovedeau drepturile și îi păstrau rânduielile.
De la privilegiul reînnoit după un incendiu până la documentele adăpostite într-o ladă de breaslă, se vede aceeași grijă a oamenilor pentru drepturile câștigate. Înscrisurile însoțeau munca și puteau fi scoase la lumină atunci când o înțelegere trebuia lămurită ori o libertate trebuia apărată. Istoria negoțului se lasă citită și în această atenție pentru ceea ce trebuia păstrat.
Peste alte veacuri, fotografiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea aveau să surprindă piața centrală într-o zi de târg, cu oameni și mărfuri adunate laolaltă. Imaginile aparțin unei epoci mult mai târzii decât cea a privilegiului medieval. Ele ne lasă să vedem aglomerația pieței și felul în care oamenii ocupau spațiul orașului, într-o zi în care vânzarea și cumpărarea îi aduceau laolaltă.
La 16 octombrie, povestea târgului ne poate întoarce pentru o clipă în piața vechii Băi Mari. Privilegiul ne spune când se putea deschide și cât putea dura. Celelalte mărturii ne apropie de nevoile oamenilor care îi dădeau viață. Dincolo de anii și de numele păstrate în documente, rămân munca, drumul și speranța unei vânzări bune. Cincisprezece zile de negoț însemnau și grija pentru traiul de după încheierea târgului.
Surse documentare și FOTO: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș / Rusu Viorel, Pop Lucia, O istorie ilustrată a orașului Baia Mare. 1800-1950
Vasile Petrovan
Citește și:
Povestea lui Vladimír Vochoč, diplomatul care a salvat refugiați cu pașapoarte false
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
