La 25 august 1959, în Ieud, se năștea Marian Ilea, unul dintre acei oameni despre care este greu să vorbești folosind o singură direcție. A fost prozator, dramaturg, jurnalist, publicist, regizor de televiziune și om de cultură, dar, pentru cei care l-au cunoscut, toate aceste titulaturi spun doar o parte din poveste. A fost un om respectat, un interlocutor cu o cultură impresionantă, cu umor fin și cu o curiozitate care nu părea să obosească niciodată. La 67 de ani de la nașterea sa, ziua de 25 august vine fără Marian Ilea. Scriitorul s-a stins din viață la 9 iunie 2025, la 65 de ani.
S-a născut în Maramureșul profund, la Ieud, dar o bună parte din destinul lui avea să se lege de Baia Sprie. A absolvit Academia de Studii Economice din București, însă literatura îl atrăgea deja cu o forță căreia nu avea să-i mai reziste. Spre sfârșitul anilor ’80 a trecut prin două dintre cenaclurile importante ale epocii, „Universitas”, coordonat de Mircea Martin, și „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu. Debutase deja publicistic, la mijlocul anilor ’80, în revista „Familia”, iar în 1990 apărea, la Cartea Românească, prima sa carte, „Desiștea”.
A fost un debut care nu a trecut neobservat. În 1991, „Desiștea” i-a adus Premiul pentru debut al Salonului Național de Carte de la Cluj-Napoca. Au urmat Premiul pentru proză al revistei „Familia”, în 1993, și Premiul „Cărțile anului”, la Baia Mare, în 1996. Era începutul unui palmares care avea să se întindă pe mai bine de trei decenii.
Dar adevărata realizare a lui Marian Ilea nu încape într-o listă de premii. El a făcut ceva ce numai scriitorii cu o voce proprie reușesc: și-a construit o lume.
Baia Sprie, vechiul oraș minier în care a trăit, a devenit în cărțile sale Medio-Monte, Mittelstadt sau Felsőbánya, un spațiu literar în care se întâlnesc români, maghiari, germani, evrei, mineri, negustori, funcționari și personaje greu de uitat. A luat un loc real, cu istoria și amestecul său de culturi, și l-a transformat într-o geografie imaginară proprie. Criticul Gheorghe Glodeanu îl considera una dintre figurile marcante ale generației ’90 și observa tocmai această capacitate a prozatorului de a amesteca firesc realitatea, legenda și imaginarul.
Marian Ilea însuși spunea că programul lui literar s-a construit în jurul a trei mari direcții: „Desiștea, Medio Monte sau Mittelstadt și teatru”. Toate pornesc, într-un fel sau altul, din același nord pe care l-a cunoscut atât de bine. Maramureșul său nu este însă cel din pliantele turistice. Este un Maramureș al minerilor, al periferiilor, al memoriei central-europene, al conviețuirii dintre etnii, al poveștilor spuse la masă, al absurdului cotidian și al fantasticului care intră în viața oamenilor fără să ceară voie.
Au urmat numeroase volume de proză: „Desiștea II”, „Casa din Piața Gorky”, „Povestiri din Medio-Monte”, „Vacek”, „Medio-Monte”, „Povestiri cu noimă”, „Libertatea începe în șapte aprilie”, „Înțeleptul”, „Capra germană și gramofonul”, „Amintiri din casa scării”, „Berăria Luther”, „Herina”, „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, „Nopțile din Mittelstadt”, „Zeppelinul Piticului”, „Acei minunați ani”, „Crema de gălbenele și curcubeul”, „Eoliana și ceasul solar” și altele. Ultima sa carte, antologia „Vremuri îmbârligate”, a fost lansată în februarie 2025, cu numai câteva luni înainte de dispariția sa.
A existat însă și un Marian Ilea al teatrului, la fel de important.
În 1997, volumul „Ariel” i-a adus Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie. Era prima dintre cele două mari distincții ale Uniunii Scriitorilor pe care avea să le primească de-a lungul vieții. Au urmat texte precum „Ceasul lui Bronnikov”, „Petrecerea”, „Arca lui Giorgio” și „Societatea de socializare din Medio-Monte”.
Dramaturgia sa nu a rămas numai între coperțile cărților. „Societatea de socializare din Medio-Monte” a ajuns pe scena Teatrului Municipal Baia Mare, iar spectacolul „Monte Medio Performance”, realizat de Mihaela Panainte după acest text, a primit Premiul pentru originalitate la Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent. „Arca lui Giorgio” a fost montată la Baia Mare de regizorul Alexandru Dabija, iar monodrama „Pictorul de pancarte”, pusă în scenă de Teatrul Ararat, a câștigat Marele Premiu al Festivalului Internațional „Monologues Over Uzh”, desfășurat la Ujgorod, în Ucraina.
În 1999, Marian Ilea a primit Marele Premiu pentru proză ASPRO, iar în 2000, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor București. În 2005, volumul „Medio Monte”, apărut la Editura Dacia, a primit Premiul „Liviu Rebreanu” al Academiei Române. Este una dintre cele mai importante confirmări ale prozei sale și, în același timp, o recunoaștere națională a universului literar pe care îl construise pornind de la Baia Sprie și Maramureș.
În 2018 a venit și Premiul pentru proză al Editurii Cartea Românească, pentru volumul „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”. În 2021 a primit Premiul „Urmuz”, în cadrul Taberei Naționale de Literatură și Artă „Archeus” de la Ocoliș.
Iar aproape de sfârșitul vieții avea să vină o confirmare cu totul specială.
În 2024, la 27 de ani după premiul obținut pentru „Ariel” a câștigat pentru a doua oară Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie, de această dată pentru volumul „Societatea de socializare din Medio-Monte”, publicat la Editura Eurotip. Două premii ale Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie, primite la aproape trei decenii distanță, spun poate cel mai bine cât de lung și de solid a fost traseul său literar.
Literatura sa a trecut și granițele țării. O proză tradusă în croată de Ivana Olujić a fost publicată în revista „Književna revija” din Osijek. În 2019 a apărut volumul bilingv româno-francez „Badea George – ultima zi / L’oncle George – son dernier jour”, iar un text din universul Mittelstadtului, tradus în franceză, a fost publicat în prestigioasa revistă pariziană „L’Atelier du roman”.
Marian Ilea a fost atras și de întâlnirea dintre literatură și artele vizuale. Împreună cu artistul Mircea Bochiș a realizat în 2019 două cărți-obiect, „Pianina albă a doamnei amiralului Belô Poteka” și „ai, ai, ai… Rosza-néni”. Colaborarea lor a continuat și în proiectele literare din anii următori, inclusiv în jurul volumului „Societatea de socializare din Medio-Monte”.
Și totuși, dacă pentru cititorii din țară a fost în primul rând scriitor, pentru foarte mulți maramureșeni el a fost, zi de zi, și jurnalistul Marian Ilea.
A lucrat la cotidianul „Glasul Maramureșului”, a fost cofondator și director al publicațiilor „Archeus” și „Informația zilei”, iar activitatea sa jurnalistică a fost uriașă. Editura Polirom consemnează peste 7.000 de editoriale, la care se adaugă numeroase reportaje culturale. A fost un om al presei scrise, dar și al televiziunii, realizând documentare și docuficțiuni pentru AXA TV și Maramureș TV unde a fost director general. În ultimii ani, a fost senior editor la publicația noastră, Direct MM, unde, în plină maturitate profesională a coordonat mai multe domenii și proiecte culturale.
A semnat scenariul și regia, în colaborare cu Administrația Națională a Penitenciarelor, pentru filmul „Libertatea începe în șapte aprilie”.
Pentru această activitate, în 2021, a primit Diploma de Excelență și Marele Premiu al Galei Presei Maramureșene, o recunoaștere pentru contribuția sa de lungă durată la jurnalismul din județ. În același an i-a fost acordat, în premieră, Ordinul Cultural „Nicolae Steinhardt”, distincție oferită de Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului și Fundația „Nicolae Steinhardt”.
Comunitățile în care a trăit și a lucrat l-au onorat, la rândul lor. În 2022 a devenit Cetățean de Onoare al orașului Baia Sprie, orașul pe care îl transformase într-unul dintre cele mai originale spații ale prozei românești contemporane. În 2023, i-a fost conferit și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Baia Mare, pentru contribuția importantă adusă vieții sociale și culturale a comunității.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Cercului Profesionist de Lectură de pe lângă Muzeul Literaturii Române și vicepreședinte al Fundației „Archeus”. A publicat de-a lungul anilor în reviste precum „România literară”, „Familia”, „Tribuna”, „Steaua”, „Luceafărul” și „Viața Românească” și a fost inclus în antologii importante dedicate prozei românești contemporane.
Dincolo de toate acestea rămâne însă omul.
După moartea sa, cei care lucraseră alături de el au vorbit despre generozitatea cu care își împărtășea cunoștințele, despre calmul lui, despre felul în care știa să asculte și despre capacitatea de a spune lucrurile importante fără zgomot inutil. Era unul dintre acei oameni la care puteai merge pentru o informație, pentru o carte, pentru o poveste sau pur și simplu pentru o discuție și de la care plecai, aproape întotdeauna, cu ceva în plus.
Într-un interviu povestea că încă din adolescență știa că va deveni prozator. La 23 de ani și-a cumpărat zece caiete mari și, timp de un an, a scris câte zece pagini pe zi, ajungând la aproximativ 3.600 de pagini. Nu le-a mai publicat și nici nu părea preocupat să le recitească. Important fusese exercițiul, acel an în care, după cum mărturisea, cuvintele începuseră să se „monteze și să se demonteze” firesc în mintea lui.
Poate că tocmai aici se află o cheie pentru întreaga sa viață. A scris enorm, dar nu a scris doar pentru a aduna cărți. A privit oamenii, a ascultat orașele, a păstrat povești și a transformat o parte din Maramureș într-o lume care acum poate continua să existe chiar și fără autorul ei.
La câteva zile după moartea sa, Teatrul Municipal Baia Mare a prezentat premiera spectacolului „I se spunea armeanul”, realizat după textele sale. Parcă literatura refuza să accepte tăcerea și continua să vorbească în locul celui care tocmai plecase.
La 67 de ani de la naștere rămân cărțile, spectacolele, miile de pagini de presă, documentarele, premiile și distincțiile. Dar rămâne mai ales lumea pe care a creat-o. Baia Mare în care a lucrat zeci de ani și întregul Maramureș pe care l-a privit cu ochiul scriitorului și al jurnalistului au intrat, prin el, în literatură.
Marian Ilea nu a scris pur și simplu despre Maramureș. A făcut dintr-o parte a lui o geografie literară. Este, poate, cea mai frumoasă formă de a rămâne viu în amintirea noastră, a tuturor.
Vasile Petrovan
