Omul cu mintea și conștiința lui și-a făurit nevoi de tot felul, inclusiv acea nevoie firească de a lua parte la o lume imaginară. Omul cu mintea lui a „clădit” și modul de a pune lumea pe o bază științifică, dar în oglindă a produs și o dimensiune total incontrolabilă unde domnesc zeii, diavolii, inorogii, dar și superstițiile, infinitul, natura înconjurătoare, spiritul lumii, a universului. Și genialitatea omului a făcut posibilă o zonă a argumentelor științifice și altă zona a unor afirmații care nu se pot argumenta, dar toate acestea sunt produse de-o potriva de mintea omului, de genialitatea lui. Adică imanența, intrisecul, dar și transcendența, adică acel tărâm al gândirii raționale pe o parte, dar și tărâmul iluziei și reprezentării. Și în transcendență există gândire, dar gândirea nu precede actul imaginativului sau actul aleatorului. Deci ambele sunt practic un răspuns al omului la nevoia de a cunoaște. Este o nevoie cu care omul s-a născut și care într-o primă fază îi poate satisface nedumeririle vieții. Există o empatie a omului de a-și imagina în primul rând ființări și ipoteze de manifestare, dar există și capacitatea creierului nostru de a inventa entități de tot felul care ne umple un gol și care contribuie la funcția noastră cognitive… și care nu face altceva decât să justifice nerațional ceea ce nu se poate explica. Aceasta este zona transcendenței, a fantasmaticului, este o lume în care mulți se avântă, dar care nu pot explica realitatea concretă. Toate bazaconiile și năzbâtiile minții noastre sunt create de infinit, de nevoia noastră de absolut, de neputința noastră de a explica, de tone și tone de argumente pe care nu le posedăm.
În urma multor ani de conviețuire și de dezvoltare a funcției cognitive și a interacțiunii dintre natură și experiențe felurite de viață ale omului, au fost imaginate entități abstracte, grotești sau ingenue, adică entități ale transcedenței, care au început să populeze viața noastră. Și astfel s-au realizat primele legături între viața noastră simplă de acum 50.000 – 80.000 de ani cu imaginile construite de mintea omului pentru a face o legătură și apoi o dependență de ceea ce nu se putea explica. Dar există un efect care de multe ori era vizibil. Și aici noi asistăm la încercarea omului de a da o explicație a întregului vieții, a tot ce ne înconjoară și nu ne înconjoară, tot ce vine spre noi de peste tot și ne copleșește. Adică ceea ce se realizează ca determinații greu sau imposibil de explicat. Și atunci, noi asistăm la primul efort al omului de a înțelege sensul vieții, al lumii, al existenței. Dar și în posibilele legături, între ce se vede și se poate gândi și ceea ce nu se vede, dar care poate crea efecte. Și să nu uităm de ceea ce nu vede omul, dar nici nu poate gândi.
Doar presupune sau intuiește. Dar oamenii de atunci realizau o trecere de la constrângerile supraviețuirii, procurarea mâncării și a condițiilor minime de trai, la scopul omului de a supraviețui și la semnificația continuării vieții. Pentru că orice ingerință a transcendenței în viața concretă putea aduce o depășire a contextului material în care se manifestă omul și dirijarea propriei minți spre semnificațiile de o factura mai complexă, care să explice de exemplu, perpetuarea oamenilor sau nevoia de condiții optime de viață sau nevoia de limbaj, de comunicare între toți membrii, dar și nevoia oamenilor de a se uni pentru a fi mai puțin expuși la tot felul de vulnerabilități. Dar aici deja omul se situează pe o treaptă în care mintea lui gândea în altă paradigmă, adică omul a început să gândească social. Iar apoi a venit modul de a gândi și acționa pragmatic. Și astfel acest atu, această profunzime a minții sale și succesul omului de a urca pe scara evoluției și devenirii sale.
Însă cu toată evoluția omului, a gândirii sale, a pătrunderii în abstract și a complexității vieții sale, omul nu a putut pătrunde într-un mod rezonabil în problema transcendenței, nu a putut ca mintea lui să gestioneze cât de cât programatic provocările transcendenței. Această necunoscută care îi face omului un soi de lumină, un soi de explicare rudimentară avea totuși un avantaj peremptoriu, adică organizarea în grupuri mai mici sau mai mari, astfel încât orice dezastru sau bucurie să fie gestionate spre binele tuturor. A venit peste el socialul.
Instinctul de turmă s-a născut atunci. Să se apere împreună, dar să gândească individual, ca apoi să își confrunte critic soluțiile. Și în acest mod viața omului a început să se complice și să o ia pe cărări absolut nebănuite. Aceste cărări inspiră omenirea pentru a merge oarecum spre o altă destinație, spre un nivel superior al întâlnirii lui cu provocările vieții. Este vorba de apariția în mintea omului a nevoii de meditație și a întrebărilor grave despre existența lui. Și una dintre cele mai crunte întrebări este: Cine a adus pe lume această plaga care se numește „moarte”? Și mai apoi: ce ar trebui să facă omul ca să nu moară sau să fie nemuritor? Și astfel, când omul a început să mediteze asupra propriei existențe, el a intrat într-o stare de descumpănire, de dezorientare. (Să nu uităm că moartea reprezintă un “dincolo” foarte greu de gestionat. Moartea reprezintă un “nimic” care ne solicită profund din perspectiva ontologică. Faptul ca nu există măcar un om care s-a întors din moarte și care să ne spună, să ne explice cum stă treaba acolo, toată această miraculoasă și misterioasă manifestare stă sub auspiciile transcendenței).
De ce trebuie ca omul să moară? Cu ce sunt eu vinovat și astfel trebuie să mor… să nu mai exist pe acecest pământ? Ce frumos era înainte, când omul nu știa că există moartea, iar lucrurile se așezau în ordinea timpului. Dar acum când a descoperit că există posibilitatea să nu mai existe, pur și simplu totul se prăbușește peste el, iar viața nu va mai fi ca înainte. Într-o lume copleșită de perspectiva morții, oamenii au început să simtă un soi de inutilitate care poate s-a răsfrânt atunci la începuturi peste modul propriu de a vedea sau revedea lumea asta. Și încet, încet oamenii au ajuns să se împace cu noua lor postura de oameni muritori, ajungând la un moment dat să se împace total cu această soartă. Dar lucrurile nu au stat pe loc: omul în genialitatea lui nu s-a mulțumit cu această soarta și cu toată împăcarea de sine și cu toată efemeritatea noastră. Și astfel a vrut să depășească moartea, să transceadă moartea. Dar moartea presupune ceva fizic, ceva care curmă materialitatea și din altă perspectiva se produce ruperea legăturilor spirituale, sensitive cu ființările de orice fel care ne-au populat si ne-au încantat existența. Cum stă treaba ca un om să nu mai posede o emoție în fața tablourilor lui El Greco, Serusier sau Egon Schiele și efectiv să nu mai poată asculta simfonii sau sonate. De ce? Pentru simpul fapt că el nu va mai exista! Un copil se întreba: de ce nu mai poți ascultă muzica atunci când ești mort? Ce naiv, ce sinistru, dar ce candid! Dar aceste pierderi și multe altele, tot omul le-a catalogat ca fapte inerente în decursul vieții. Ei bine… în această lume se moare sau cum spunea un amic: „se cam moare”. Și aici ceea ce urmează este apariția unei frici imense, o angoasă care dărâmă omul, îl secera de pe picioare. Voi continua.
Marcel Mureșan
Citește și
Rânduiala Transcendenței (foileton 1)
