În cabinetul de psihoterapie aud frecvent întrebarea: „Cât durează până trec peste tot ce mi s-a întâmplat?”. Dorinţa de a vedea un punct final al suferinţei este firească.
Biologia însă ne reaminteşte altceva: memoria emoţională nu funcţionează ca o cicatrice cutanată care se închide şi rămâne mută. Amintirile se reactivează, se rescriu, se aşază într-un context nou de fiecare dată când trăim o experienţă care le seamănă.
În locul promisiunii că va exista o linie de sosire, psihologia modernă propune o perspectivă mai realistă şi, paradoxal, mai eliberatoare: vindecarea este un proces care evoluează odată cu persoana. Nu înseamnă că rămânem veşnic prizonierii trecutului, ci că relaţia cu acele evenimente devine mai flexibilă, mai puţin dureroasă şi, uneori, chiar fertilă pentru propria creştere. De ce nu putem „termina” complet vindecarea? Neuroplasticitatea. Creierul rescrie circuitul emoţiilor de fiecare dată când retrăim o situaţie asemănătoare.
Asta explică de ce un miros, un sunet sau o frază pot reaprinde trăiri vechi, chiar după ani de terapie. Identitatea în schimbare. Pe măsură ce ne maturizăm, nevoile şi valorile se rafinează. O rană care părea rezolvată la 20 de ani poate reveni sub altă formă la 40, pentru că întrebările existenţiale devin mai complexe. Contextul social. Relaţiile, joburile, responsabilităţile aduc stimuli noi. Fiecare rol social reactivă alte faţete ale sinelui, iar odată cu ele apar noi provocări de integrare emoţională. Iubirea de sine, mai mult decât un concept de dezvoltare personală. În literatură, self-love este deseori redus la mesaje inspiraţionale. În teren clinic, înseamnă ceva mult mai concret: auto-compasiune operaţionalizată. Reglare fiziologică: exerciţii scurte de respiraţie ritmată pun frână sistemului de alarmă şi reactivează zona frontală responsabilă cu deciziile mature.
Dialog intern realist: vocea critică nu poate fi suprimată complet, dar poate fi reeducată. Întrebarea cheie este „Ce soluţie mi-aş sugera dacă aş fi consultantul propriilor dificultăţi?”. Rutine care susţin corpul: somn decent, hrană adecvată, mişcare. Pare de manual, însă cercetările arată că igiena biologică scade hiper-vigilenţa emoţională cu până la 30 %. Departe de a fi un moft, iubirea de sine devine un set de comportamente prin care persoana îşi protejează sistematic funcţionarea nervoasă şi relaţională.
Diferenţa dintre intenţie şi angajament Oricine poate formula obiective frumoase. Angajamentul începe atunci când traducem obiectivul în micro-acţiuni verificabile. Două exemple practice: Jurnalul de întrebări – în fiecare seară, notează o singură situaţie tensionată şi răspunde scurt: „Ce am simţit, ce aş fi putut face diferit, ce voi exersa mâine?”. În trei minute transformi emoţia brută în material de învăţare. Contractul de autoprotecţie – scris pe o pagină, semnat chiar de tine, cu trei limite pe care te obligi să le respecţi (de tipul „nu preiau sarcini suplimentare marţea” sau „nu accept conversaţii despre teme sensibile după ora 22”).
Simplu, dar surprinzător de eficient. Angajamentul devine astfel vizibil, măsurabil şi, mai important, repetabil. Răni transformate în resursă În psihotraumatologie se vorbeşte despre post-traumatic growth – capacitatea unor persoane de a-şi regândi viaţa cu mai multă creativitate şi compasiune tocmai după ce au traversat evenimente dificile. Nu este un garant al fericirii, ci dovada că suferinţa, odată procesată, poate servi drept combustibil pentru sens. Cheia stă în decizia personală de a nu lăsa leziunile emoţionale să definească total identitatea.
Când acceptăm că trecutul nu poate fi schimbat, dar răspunsul nostru prezent rămâne liber, rănile îşi pierd statutul de ancore şi devin repere de orientare. Procesul de vindecare nu se încheie, dar capătă forme din ce în ce mai gestionabile. Iubirea de sine nu este un răsfăţ ocazional, ci o disciplină zilnică de autoreglare. Iar angajamentul se măsoară în acţiuni mici, repetate, nu în promisiuni grandioase. Poate nu vom fi niciodată “gata” cu rănile noastre, însă putem deveni artizanii propriei deveniri, alegând, clipă de clipă, ca durerea trecutului să nu ne saboteze viitorul.
În fond, psihoterapia nu promite o viaţă fără suferinţă, ci o relaţie cu sine suficient de echilibrată încât rănile să nu dicteze traseul, ci doar să informeze mersul înainte.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: „Intenția este punctul de plecare. Comportamentul susținut este dovada schimbării”
