La Bârsana, acolo unde Iza curge cu rost și cu rânduială, în ziua de 14 iunie 1908 se năștea un fiu al satului care avea să devină o voce puternică a Maramureșului: Petre Lenghel-Izanu. Nu era un boier al cuvântului, ci un truditor cu pana și cu inima. Om simplu, fiu de țărani, dar cu o sete nestinsă de învățătură, și-a urmat chemarea și a devenit nu doar dascăl, ci și păstrător de memorie colectivă, culegător de grai, colind și rânduială.
În vremuri în care puțini scriau și mai puțini înțelegeau rostul unei monografii, Lenghel-Izanu avea să pună pe hârtie sufletul viu al Bârsanei. Lucrarea sa, începută în 1938 și continuată cu „Daina mândră pân Bârsana”, a devenit nu doar o carte, ci un document de suflet, o oglindă a lumii maramureșene dinaintea prefacerilor aduse de războaie și regimuri.
Dar Izanu nu a fost doar autor. A fost și un rătăcitor prin satele din Iza, Mara și Cosău, ascultând bătrâni, notând colinde, descânturi și strigături, adunând comori orale care altfel s-ar fi pierdut. Nu se temea nici de frig, nici de foame. Avea un țel. Și-l urma în bocanci prăfuiți, cu o traistă subțire, dar cu sufletul plin.
A predat la Sighet, a fost inspector școlar, a colaborat la manuale și reviste, dar cel mai mult l-au iubit oamenii din sate, care l-au simțit ca fiind de-al lor. În vremuri în care partidul comunist cerea supunere și uniformizare, Izanu a ales discreția, marginalizarea asumată, dar și fidelitatea față de credințele și valorile în care a crescut.
Astăzi, la atâtea decenii de la plecarea lui dintre noi, îl comemorăm nu cu discursuri, ci cu respect. Cu bucuria de a ști că a fost. Cu recunoștința că a lăsat în urmă nu doar foi scrise, ci un model de dăruire, muncă și iubire față de locul natal.
Petre Lenghel-Izanu rămâne pentru Maramureș ceea ce un râu e pentru o vale: o prezență care curge tăcut, dar dă viață tuturor celor care se apleacă să-l înțeleagă.
Vasile Petrovan
