Ce joburi te așteaptă în Maramureș: o analiză pe baza statisticilor Jooble - 47 minute în urmă
Socoteli pentru CS Minaur spre a mai urca în clasament, după trei eșecuri la rând - 50 minute în urmă
Lecție despre Nașterea Domnului pentru micuții „Fluturași” de la Grădinița Săcălășeni - 53 minute în urmă
Raluca Maria Chira, o voce tânără care cucerește scena prin talent și pasiune - 1 oră în urmă
Prim-ministrul bulgar, Rosen Jeliazkov, a demisionat după revolta publică împotriva taxelor și corupției - 2 ore în urmă
Povestea lui Lucian Mihalache și a sanctuarului Megafauna - 3 ore în urmă
O altfel de ședință cu părinții, la Suciu de Sus - 3 ore în urmă
Pavel Bartoș a încântat cu prezența publicul băimărean, în cadrul premierei filmului „Crăciun cu Ramon” - 4 ore în urmă
Sute de noi dosare aprobate de AFM în cadrul Programului Rabla pentru persoane fizice - 4 ore în urmă
Atenție, șoferi! Ceață densă în zona depresionară a Maramureșului - 4 ore în urmă
Nichita Stănescu, la ceas aniversar
Într-o Românie în care poezia trebuia să rimeze cu Partidul și vinul se bea cu aprobare de la tovarăși, Nichita Stănescu a reușit cumva să rămână poet, să nu se alinieze și, cel mai grav, să nu se lase niciodată fără un pahar de inspirație. Dar tocmai această inspirație necontrolată a făcut ca ochii vigilenți ai Securității să îl urmărească îndeaproape, cu suspiciunea că între două versuri se ascund și două idei periculoase.
Așa că, în 1974, s-a deschis primul său dosar de urmărire informativă „Socrate”, un titlu ce voia să pară o operă filosofică. Peste doar un an, când Nichita a primit Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”, Securitatea s-a panicat și i-a mai deschis un dosar „Ploieșteanu”, de data aceasta un tiltu mai potrivit cu originile sale. Motivul era că în mintea celor din Securitate, dacă un poet român primea recunoaștere internațională, clar ceva nu era în regulă. Ne putem imagina ce spaimă au avut atunci când Nichita a fost inclus pe lista scurtă pentru Premiul Nobel. Desigur, niște prieteni binevoitori au rezolvat problema…. na! era să spun că l-au săpat.
Dar în timp ce agenții în civil își suceau mustățile prin cârciumi ca să-l supravegheze, o surpriză neașteptată a venit tocmai din partea… Elenei Ceaușescu. Da, soția dictatorului, cea care probabil avea alte planuri pentru chimia țării, dar care, din motive neștiute, avea o slăbiciune pentru poet. Într-atât de mare încât, atunci când ficatul lui Nichita a dat semne că nu mai face față consumului său literar-lichid, a decis să-l salveze.
Așa că, într-o dimineață, poetul s-a trezit cu Ministrul Sănătății, profesorul Proca, bătându-i la ușă. Bineînțeles, Nichita a deschis bombănind, convins că e vreun prieten matinal cu chef de cafea și versuri. Însă profesorul venise cu o misiune clară. Poetul trebuia însoțit la tratament, fie de bunăvoie, fie cu ajutorul unei echipe de băieți musculoși și bine instruiți. Și pentru că Nichita era om cu vorba dulce, dar și cu o înțelepciune practică, a ales să meargă de bunăvoie.
Ajuns la Mangalia Nord, a fost tratat de cei mai buni medici, cu cele mai bune medicamente disponibile pe piața mondială și cu o psihoterapie subtilă, menită să-l convingă că poate exista și fără băutură. Se spune că a funcționat… dar doar o vreme.
Ce rămâne, însă, din această poveste? Faptul că Nichita Stănescu a fost un poet prea mare ca să poată fi redus la tăcere, prea carismatic ca să fie complet înlăturat și, mai ales, prea iubit ca să fie lăsat să dispară sub ochii Securității. Căci, în final, chiar și în comunism, geniul și harul își găseau protecția acolo unde te așteptai mai puțin, uneori, chiar și în inima dictaturii.
Vasile Petrovan
















