„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ și inima-ți zvâcnește mai rar,/ ca și cum nu ți-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva.” Lucian Blaga. Odinioară viața omului se desfășura într-un univers închis, satul, dar nu lipsit de comunitate sau de comuniune. Gospodăriile, așezate în apropierea bisericii și a școlii, formau vatra satului, o celulă vie în care se marcau toate evenimentele importante: nașterea, căsătoria, sărbătorile religioase și apoi moartea. În jurul acestora, delimitând hotarele satului, se aflau câmpul, izlazul și pășunea, adică moșia satului, acolo unde bărbații, ajutați de flăcăi și de copiii mai în putere, munceau pământul sau pășteau animalele.
Țăranul se putea îmbolnăvi doar din cauza nemuncii, nu a muncii, știam cum el stă în soare și prăsește, cum tot satul se adună la treierat de grâu, si la cules de porumb. Odinioară, claca era în satul maramureşan o formă de ajutor atât la familiile bogate, dar şi la cei mai modeşti, însă munca era mereu cu voie bună. În timpurile îndepărtare, claca se făcea pentru majoritatea muncilor câmpului, îndeosebi pentru cele mai grele. Se ajutau unul pe altul, devenind o mare familie, unită la bine și la greu.
Multe am câştigat în epoca modernă, dar și mai multe am pierdut! Impresia că ”socializăm” pe facebook sau pe telefonul mobil este o ameţeală primejdioasă. Din fericire, clăcile se mai organizează și astăzi. Acest gen de evenimente ajută oamenii, în mod special pe tineri, să se apropie de tradiție. Ele reprezintă un adevărat spectacol viu unde oamenii lucrează, în echipă, arătând o parte din viața lor. Obiceiurile, în general, ne ajută nu numai să le arătăm tuturor celor interesați să vadă tradiția așa cum era pe vremuri, dar și de a o păstra, și mai mult de a o duce prin toate mijloacele mai departe. Prin asocierea celor vârstnici cu cei tineri, se încearcă transmiterea tehnicilor tradiționale, care este importantă pe viitor pentru păstrarea tradițiilor.
Lăcrimioara ZOTA
