„Un’ te duci tu, mielule!”

Pentru fiecare dintre noi, Sărbătorile Pascale vin cu bucurie și credință. Oameni dragi alături, bucate tradiționale alese, voie bună. Perpetuarea acestei tradiții vine în contradicție cu propria noastră cultură față de miei. Inocenți și plini de viață, sfârșesc în jurul vârstei de o lună.

E o tradiție bine înrădăcinată în mentalitatea românilor. Sacrificarea mieilor reprezintă un ritual încă întâlnit într-o Românie cu tradiţiile şi obiceiurile estompate. Multora le repugnă sacrificarea unui animal aparent nevinovat. Dar şi mai mulţi români, gurmanzi sau nu, sunt adepţii păstrării ritualului sacrificiului mieilor.

Pentru evrei, Paştele înseamnă sărbătorirea trecerii de la robia egipteană la libertate. Și la popoarele indo-ariene, precum geto-dacii din care ne tragem originile, exista sacrificiul mieilor la sosirea primăverii, pentru a marca astfel renaşterea naturii. Pentru creştini, Paştele înseamnă  trecerea de la moartea sufletului prin păcate, la viaţa cea veşnică prin intermediul jertfei şi învierii mântuitoare a lui Hristos.

Anual se taie circa 4 milioane de miei pentru această sărbătoare, în ciuda declarațiilor reprezentanților bisericii, care susțin în număr cât mai mare că, tăierea acestor animale nu are nicio bază canonică. Este imposibil ca om creștin sau pur și simplu empatic, să nu te întristezi, atunci când treci pe lângă piețe și auzi plânsetul micilor miei drăgălași, care au fost rupți de lângă mama lor și își așteaptă sfârșitul.

Poeți au exprimat în versuri sacrificarea animalelor pentru hrană și respectarea tradiției. Citindu-le sau recitindu-le, putem reflecta mai profund asupra relației noastre cu lumea naturală și cu animalele.

„Un’ te duci tu, mielule?