În latină – „homo sacer” şi în greacă – „athinganos” înseamnă păgân, spurcat, nesfânt ori necredincios.
Rădăcina cuvântului ţigan vine din acel „athinganos” ce desemna grupurile mistice creştine considerate eretice. Întru începuturi, mistica athinganos-ilor a fost cea a renunţării la lume, a iluminării interioare ce-şi are punctul de pornire în „shromano” călugărilor peregrini indieni şi a „zootarilor”, preoţii magi zorrostrieni.
E vorba aici de un soi de exorcizare mistică, prin transă, ce ţine de „vorbirea în limbi”, muzica şi dans. În asta constă specificitatea acestori misionari cerşetori fixaţi în documente istorice. În anul 692, în Conciliul de la Constantinopol ei sunt excomunicaţi şi începe vreme de o mie de ani vânătoarea „ereticilor”, practicată de clerul creştin.
Astfel ajung „ţiganii” marginalii fără drepturi civile, ghetoizaţi în mahalale într-un soi de cetăţenie vagă.
Catalogări de tipul „poporul nomad”, „neamul cântăreţ” apar în perioada medievală într-o subistorie europeană marcată de cerşetorie, lăutarie, ghicitori, şterpeleli şi alte „meserii” de strictă subzistenţă.
Şi astăzi se perpetuează vise de dezvoltare neperformantă ale unor activităţi ţigăneşti” precum reciclarea materialelor de pe rampele de gunoi, vânzarea de produse second-hand, comercializarea la tarabe a unor produse în bâlciuri ori târguri.
E un soi de activitate la limita supravieţuirii, unde ghetoizarea blochează resursele de dezvoltare şi perpetuează inadaptarea printr-un soi de absenţă interioară a valorilor socio-culturale cvasiunanim acceptate.
E vorba aici de un ciudat soi de cultură a renunţării pe care cei excluşi o practică de sute şi sute de ani într-un soi de „moştenire” asumată a unui jurământ întru sărăcie.
Cerşetoria ca dat cultural (în urma cu 2000 de ani) a ajuns strategie de supravieţuire.
Cred că „ţiganii” trebuie studiaţi cu atenţie şi integrarea lor gândită cu seriozitate.
A dispreţui o etnie e un lucru ieftin într-o lume în care fiecare îşi găseşte locul. De asemenea, cred că textele pe care le vom scrie despre romi vor fi ferestre şi nu ziduri prin care vom răspunde împreună la o întrebare ce chinuie minţile căutătorilor de soluţii reale: CE E DE FĂCUT?!
În final mai menţionăm două lucruri de meditat: „Sfântul Augustin, în secolul V, în Imperiul Roman de apus, în zona berberă a Africii, în perioada instituţionalizării creştinismului canonic, în imperiul bizantin, îi menţioneaza (pe „tigani” n.n.) în „Eresiologul” sau ca „săracii” numiţi „entuziaşti” şi „rugători” care au ales de bună voie sărăcia.
La textul Sfântului Augustin mai adăugăm că sunt unele teorii ce afirmă că „ţiganii” ar fi „al 13-lea trib”, cel pierdut, şi ca erezia athinganos-ilor era iudaizantă, însuşi termenul de „salas”, propriu ţiganilor în perioada sclaviei, este un termen religios evreiesc.
P.S. Închei acest text cu câteva versuri din folclorul ţigănesc pe cât de vechi, pe atât de actuale:
„A, bre, Devloreia, bre/Katar alemos me/Te korau khar adathe/Ko primari ovilo/Phorodea mokharara/T’asile – manga ciora/Asar mondor o gajo/Kokava nonoi numo/To si mira dadorro/Akana del-man avri/Kaste merel mi romni/Silorastan kai si avri/Bokhali thai trusali/Le iasfenta tavdine/Ji pa-i hustik perode/Ta pherdile-i balani.
Şi varianta românească:
Ah, Doamne dragă, bre,/Ce mi-a venit mie/Să fac casă aci/Că primarul a venit/Mi-a darâmat căscioara/De-am rămas sărac/Râde de mine românul/Şi nu era casa mea/Ci a lui tata-meu/Acum o să mă dea afară/Şi-o să moară nevasta-mea/De frigul ce este afară/Flămândă şi însetată/Cu lacrămi curgând/Până la brâu căzute/De s-a umplut albia.
Marian ILEA
