Pe vremuri, un loc extrem de important în universul culinar tradițional maramureșean îl dețineau fructele conservate, în primul rând fiind magiunul de prune (silvoiță sau lictar, denumiri preluate din limba maghiară).
Prunul era nelipsit din gospodăriile maramureșenilor (la fel cum era vița-de-vie pentru greci sau italieni), în calitatea sa de furnizor aproape exclusiv de alcool.
Dar fructele care nu ajungeau în cazanul de țuică erau valorificate și ele, atât prin fierbere, cât și prin uscare.
Maramureșenii consumau fructe uscate nu numai pe post de desert, ci și ca fel principal, în diferite combinații sau rețete. Așa după cum păstorul arab din deșert se hrănea în primul rând cu lapte de cămilă și curmale uscate, omologul său maramureșean avea la îndemână laptele de oaie și prunele uscate.
Din prunele uscate se preparau supe, iar din cele conservate prin fierbere mămăliga cu magiun. Porloșele, spre exemplu, erau un desert aproape perfect adecvat ofertei alimentare din regiunea Maramureșului, fiind un sortiment de plăcinte bazate doar pe unsoare de porc, lapte acru de oaie, magiun de prune și zahăr. Rețetele mai recente din Maramureș menționează de multe ori bicarbonatul de sodiu (cu denumirea lui populară, dialectală: brozi), dar mărturiile etnografice mai vechi atestă utilizarea unor agenți pentru dospit tradiționali, așa cum era spuma culeasă de pe borhotul de prune, folosită în loc de drojdie.
Prunul – un pom fructifer care se adaptează ușor la condiții mai vitrege de sol și de climă – se dovedea astfel capabil să ofere o multitudine de produse, de la fructele proaspete până la cele conservate, „gomboți” cu prune, magiun amestecat cu mămăligă și, în cele din urmă, indispensabila horincă, se precizează în Memoria Ethnologica, Alimentație și gastronomie tradițională maramureșeană, autor: Sorin Mitu.
