A fost o vreme în care nu erau telefoane mobile, necum calculatoare pe la casa omului, când se lua curentul fiindcă trebuia Ceaușescu să plătească datoriile externe, iar copiii își făceau temele la lumina unei lămpi sau a unei lanterne. La benzină stăteai la coadă, iar duminicile erau împărțite în trafic, între cei care aveau număr la mașină cu soț sau fără soț. Adică puteai circula din două în două săptămâni duminica pe drumurile publice. Weekend pe vremea lui nea Nicu era doar duminica. Pentru mulți nu era weekend nici în acele duminici, fiindcă era posibil să se așeze cu noaptea-n cap la coadă la alimentară, că poate bagă pe luni dimineață ceva. Niște gheare de pui, un șoric, niscai parizer. Vremuri despre care doar cei care le-au trăit pot povesti. Desigur, nu cei care aveau pile la partid, istorisirile lor nu sunt de luat în seamă. Nu de alta, dar sunt, delicat spus, subiective. Atâta vreme cât în timpul lui Ceaușescu părinții, neavând încotro, își lăsau copiii să stea noaptea la coadă pentru ulei și zahăr, hai să nu fim mai catolici decât papa și să zicem că tare bine fu să fie în comunism. A fost pe naiba, scuzați exprimarea. A fost o beznă a minții. E cu atât mai curios cum vin unii care poate nici nu erau născuți în anii 80 și spun acum, cu nerozia de rigoare „băi, dar bun a fost Ceaușescu”. Firește, chestiune de gusturi și de neghiobie.
În acele vremuri cenușii, urâte, erau însă și bucurii. Copil fiind, te mai puteai sui într-un cireș din fața blocului, îți pătai unul dintre tricourile din cele poate trei sau patru pe care le aveai, mai jucai un fotbal tot printre blocuri, mai urla la tine o vecină care zicea că doarme soțul la amiază (deși ea zbiera mai tare decât puștii care se jucau cu mingea). Și mai existau așa-numitele „caiete de amintiri”.
Caietele de amintiri erau ceva special pentru cei care, elevi de școală generală fiind, au trăit acele vremuri. Când îți dădea cineva „caietul de amintiri”, trebuia să desenezi ceva în el, să scrii niște gânduri, niște strofe, ceva, cum te pricepeai, era un soi de examen deopotrivă de politețe și de afecțiune prietenească. Atunci când primeai înapoi „caietul de amintiri” și te uitai la câte pagini ți-a umplut cea sau cel căreia/căruia i l-ai oferit, ți se luminau gândurile în ciuda beznei din comunism.
În mare parte, cele ce îți scriau prietenii în caietul de amintiri pot părea acum lucruri cumva discret puerile, de o naivitate catifelată, însă cu șarmul ei. Care șarm poate trece peste timp, fără 5G sau alte bâzdâcuri.
PS: Fotografiile pe care le vedeți în acest material sunt din vremea „caietelor de amintiri”, când parcă timpul nu era chiar atât de grăbit și mai zăbovea cu noi. Aceste imagini au patina lor, a timpului, iar nu patina AI.
Tiberiu Sabo
