Există un paradox destul de greu de înțeles la prima vedere, oamenii recunosc cu ușurință importanța controalelor medicale, a analizelor anuale, a vizitelor la dentist chiar și atunci când nu doare nimic. Și totuși, în ceea ce privește sănătatea mintală, tendința este inversă. Mulți amână ani de zile, convinși că frica, tristețea sau izolarea vor dispărea de la sine. Ceea ce nu știu este că exact această așteptare se transformă în capcana cea mai dură…ani de blocaj în care simptomele se fixează și devin din ce în ce mai greu de înlăturat.
În cabinetul de psihoterapie întâlnești adesea scenarii asemănătoare. Un adult care a început, în urmă cu câțiva ani, să evite anumite locuri aglomerate ajunge după mult timp să nu mai poată ieși singur nici măcar pe scara blocului. O mamă care observă la copilul ei refuzuri ocazionale de a merge la școală decide să „nu îi dea atenție”, până când, în adolescență, acel refuz devine abandon școlar. Un tată care își vede fiul retras și lipsit de energie spune că „toți adolescenții sunt așa” , iar peste câțiva ani descoperă un episod depresiv major.
Ce au în comun aceste povești? Un fir roșu al amânării. A speranței că „trece de la sine”. A ideii că, poate, e doar o fază. Dar psihologia ne arată că evitarea și negarea nu rezolvă, ci consolidează problema. Creierul, printr-un mecanism de învățare, înregistrează fiecare evitare ca pe o confirmare că pericolul e real. Și cu cât acest tipar se repetă mai mult, cu atât devine mai greu de dezvățat.
Iar când, în sfârșit, familia ajunge la psiholog, apar și așteptările imposibile: „vreau ca fiul meu să meargă din nou la muncă”, „vreau ca fata mea să își revină repede”, „vreau să fie ca înainte”. Dar cum să-i ceri unui om cu agorafobie severă să se întoarcă la serviciu, dacă nu poate coborî singur din apartament? Cum să îi ceri unui adolescent cu atacuri de panică să „tragă de el”, când fiecare fibră a corpului îi transmite că se află în pericol? Astfel de cerințe nu fac decât să adâncească vinovăția și să întărească sentimentul de eșec.
La fel de important este însă și contextul familial. Tulburările emoționale ale copiilor și adolescenților nu apar în vid. Ele se hrănesc din felul în care părinții gestionează relațiile, regulile și coerența lor ca echipă. Prea des vedem situații în care un părinte spune „da”, celălalt „nu”, unul încurajează libertatea, celălalt aplică un control rigid. Copilul crește prins între două realități paralele, cu reguli contradictorii, și învață să trăiască în confuzie. Alteori, regulile sunt atât de multe și de stricte încât nu mai lasă loc pentru autonomie, ceea ce naște o presiune constantă, greu de dus. Haosul și rigiditatea, deși par extreme opuse, au același efect: transformă copilul într-un adult vulnerabil la anxietate, depresie și dificultăți de relaționare.
Ceea ce trebuie spus răspicat este că nu e vorba de vină. Niciun părinte nu pornește în această călătorie cu manualul perfect de instrucțiuni. Majoritatea fac ceea ce pot cu resursele pe care le au, cu modelele pe care le-au primit la rândul lor. Dar exact de aceea prevenția devine esențială: să îți dai voie să recunoști primele semne, să cauți sprijin la timp și să înveți, ca adult, cum să oferi copilului stabilitatea de care are nevoie.
Psihoterapia, privită prin această lentilă, nu mai este doar un colac de salvare pentru momentele de criză. Ea devine o formă de igienă psihologică, la fel de importantă precum controalele medicale regulate. O intervenție timpurie poate scurta drumul suferinței, poate împiedica cronicizarea și poate reda un sentiment de normalitate acolo unde părea pierdut.
Anii de blocaj nu apar peste noapte, dar nici nu dispar cu o săptămână de terapie. Ei se acumulează în timp, prin amânare, negare și așteptări nerealiste. Și tot timpul este cel care poate face diferența, dacă intervenția începe la primele semne. Adevărata întrebare pe care ar trebui să și-o pună fiecare părinte nu este „o să treacă?”, ci „ce pot face acum, pentru ca suferința să nu devină un drum fără întoarcere?”.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Între realitate și iluzia schimbării
