Îți ajustezi reacțiile la locul de muncă pentru a nu fi considerat „dificil”, îți cenzurezi nemulțumirile în cuplu ca să eviți discuțiile, îți reduci dorințele ca ceilalți să nu te creadă prea pretențios. Îți spui că e adaptare, dar, în timp, adaptarea devine o formă de dispariție lentă. Îți spui că trebuie să fii puternic, așa că nu te plângi nici când ești la limită. Că trebuie să fii recunoscător, așa că nu spui când te doare nedreptatea de la serviciu. Că trebuie să fii echilibrat, așa că îți ascunzi iritarea, lacrimile, oboseala, până când nu mai știi ce e autentic și ce e doar suportabil. În exterior pari stabil, performant, de încredere, dar în interior totul devine o cursă continuă pentru a nu dezamăgi. Abuzul de sine arată ca o viață în care nu știi să te odihnești.
Ca atunci când termini un proiect și, în loc de satisfacție, apare neliniștea că ar fi trebuit să faci mai mult. Ca atunci când refuzi o ieșire cu prietenii, nu pentru că nu vrei, ci pentru că nu îți permiți să fii obosit. Ca atunci când spui „nu e mare lucru” după ce ți-ai anulat weekendul pentru alții. Arată ca perfecționism, dar e frică. Ca responsabilitate, dar e rușine. Ca forță, dar e singurătate. Se conturează din locurile unde ai fost iubit condiționat, când mama îți spunea „sunt mândră de tine” doar după o notă bună, când tăcerea părea mai sigură decât sinceritatea, când „să nu superi pe nimeni” a devenit mai important decât să te exprimi. Și, fără să-ți dai seama, continui să trăiești după aceleași reguli. Nu mai e nimeni care să te pedepsească. O faci singur.
Abuzul de sine nu dispare prin hotărâri sau promisiuni. Se estompează atunci când devine vizibil: când realizezi că ți-ai construit întreaga zi în jurul a ceea ce așteaptă ceilalți, când observi că nu ți-ai oferit niciun moment fără scop, când înțelegi că efortul continuu nu e dovadă de valoare, ci de frică.
Abuzul de sine nu se încheie într-o zi. Se estompează încet, pe măsură ce înțelegi cât de mult ai trăit sub presiunea de a fi „cum trebuie”. Când devine limpede că oboseala ta nu e dovada implicării, ci prețul conformării. Când începi să recunoști liniștea nu ca absență a efortului, ci ca semn că ai încetat să te măsori prin tensiunea continuă de a fi suficient. Se oprește atunci când, în loc să te întrebi dacă meriți să te oprești, o faci pur și simplu, fără explicații, fără rușine, fără teama că cineva va retrage dreptul tău de a exista în pace.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Comportamente toxice pe care multe persoane le confundă cu maturitatea
