Ieri am publicat un articol în care președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, vorbea deschis despre posibilitatea unirii cu România, o declarație care a reaprins dezbaterea de pe ambele maluri ale Prutului. Când Maia Sandu spune, fără ocolișuri, că ar vota „da” la un referendum pentru unirea cu România, nu e doar o declarație politică, devine automat o oglindă pusă în fața noastră. Și întrebarea care vine firesc nu e ce face Chișinăul, ci ce facem noi.
Pentru că, dacă suntem sinceri până la capăt, unirea e un subiect pe care îl iubim în discursuri, în postări emoționale și în zile aniversare. Dar când vine vorba de pași reali, de costuri, de responsabilitate și de asumare, entuziasmul se mai domolește.
Eugen Tomac, consilier onorific al președintelui României, Nicușor Dan, spune un lucru simplu și greu de contrazis: pentru orice român de bună-credință, unirea pare un proces firesc. Și are dreptate. Suntem același popor, vorbim aceeași limbă, avem aceeași istorie ruptă cu forța. Jumătate dintre cetățenii Republicii Moldova au deja cetățenie română. Practic, granița e mai mult pe hartă decât în suflete.
Și totuși, România oficială spune clar: nu forțăm nimic! Așteptăm ca Moldova să decidă. Respectăm voința oamenilor de acolo. Corect, democratic, european. Dar aici apare partea incomodă: dacă mâine Chișinăul ar spune „da”, suntem noi pregătiți să spunem același lucru fără ezitare?
Pentru că unirea nu e doar poezie, steaguri și declarații solemne. Înseamnă administrație, bani, infrastructură, școli, spitale, salarii, reforme și nervi tari. Înseamnă să nu mai privim Republica Moldova ca pe „vecinul mai sărac”, ci ca pe o parte din noi de care suntem responsabili.
Deocamdată, Bucureștiul joacă prudent cartea integrării europene. Și e logic. Drumul european al Moldovei e sigur, e clar, e susținut. Dar integrarea în UE nu exclude unirea. Ba chiar ar putea să o facă mai simplă, mai naturală, mai lipsită de frici geopolitice.
Adevărul e că unirea nu se va face din declarații frumoase și nici din nostalgii istorice. Se va face doar atunci când ambele părți vor fi pregătite nu doar să viseze, ci să construiască împreună. Iar întrebarea reală rămâne deschisă și incomodă: când va veni momentul, vom avea curajul să spunem „da” nu doar cu inima, ci și cu mintea?
Poate că Maia Sandu a deschis ușa. Rămâne de văzut dacă noi, în România, suntem gata să trecem pragul sau preferăm, ca de obicei, să rămânem la discuții frumoase despre ce-ar fi fost dacă. Voi ce ați decide?
Vasile Petrovan
