Lumea trece printr-un moment de tensiune și dezechilibru, în care evenimentele politice din România, Polonia și Ucraina, dar și reacțiile venite dinspre marile puteri, reconfigurează alianțele și prioritățile geopolitice. În Europa de Est, alegerile recente din România și Polonia au oferit un contrast semnificativ în percepția internațională, în special din partea Statelor Unite ale Americii. Președintele SUA, Donald Trump, a felicitat public și cu entuziasm alegerea lui Karol Nawrocki în Polonia, un lider cu o agendă conservatoare și apropiată curentului politic „America First”, în timp ce în cazul României, comunicarea a fost mai discretă, deși a existat un contact telefonic cu noul președinte român, Nicușor Dan.
Această diferență de tratament a fost remarcată de analiștii politici, care o pun pe seama poziționării strategice a celor două țări și a rolului pe care fiecare îl joacă în arhitectura de securitate NATO. Polonia este văzută de administrația Trump ca un aliat militar de prim rang, un bastion împotriva Rusiei, cu o armată în expansiune și o politică externă directă. România, deși membră NATO și UE, are un profil mai temperat și se află într-o perioadă de realiniere strategică spre structurile europene.
Un semn clar în această direcție este participarea președintelui român Nicușor Dan la Summit-ul de la Vilnius, unde lideri din toată Europa, inclusiv președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, au discutat despre viitorul continentului, securitate și cooperare. Alianța cu forțele pro-europene pare tot mai solidă, iar România caută un rol mai activ în politica regională, orientându-se spre modernizare, digitalizare și infrastructură de securitate cibernetică.
În tot acest timp, Rusia continuă să agite spiritele. Vladimir Putin, confruntat cu pierderi strategice și izolare diplomatică, recurge tot mai des la retorica nucleară. Fostul președinte rus Dmitri Medvedev a lansat din nou amenințări cu un posibil conflict global, însă experții, printre care și analistul geopolitic american George Friedman, consideră că aceste declarații sunt mai degrabă semne ale disperării decât pași concreți spre escaladare militară. „Rusia nu mai este Uniunea Sovietică. Nu are forța, nici capacitatea de altădată. În Ucraina, de trei ani, nu a reușit să învingă. Uniunea Sovietică ar fi cucerit Ucraina în trei luni”.
Totodată, Friedman avertizează că Vladimir Putin nu își poate permite să oprească războiul, pentru că asta ar însemna recunoașterea unui eșec. În schimb, strategia Kremlinului rămâne blocată într-un tipar învechit: desfășurări masive de trupe, lipsă de flexibilitate, miză pe frică și manipulare. În era armelor inteligente și a războiului informațional, aceste metode nu mai aduc rezultate.
În concluzie, România, Polonia și Ucraina devin verigi esențiale într-o Europă aflată în reconstrucție strategică. Alianțele se reașază, iar liderii sunt nevoiți să facă alegeri clare între direcția euroatlantică și tentația izolării sau a populismului. În acest peisaj complex, România își caută vocea și echilibrul. Deși diferențele de tratament diplomatic sunt vizibile, potențialul țării noastre de a deveni un pilon stabil în regiune este real. Rămâne de văzut dacă noua administrație de la București va ști să-l fructifice cu înțelepciune.
Vasile Petrovan
