La prima vedere, povestea cu Groenlanda a părut un episod clasic de politică-spectacol marca Trump: amenințări, declarații tăioase, promisiuni „istorice” și o lume care se întreba dacă Statele Unite chiar vor „cumpăra” o insulă uriașă, cu tot cu ghețari și locuitori. Unii au mers mai departe și s-au arătat chiar încântați de ideea unei Groenlande complet americane, de parcă harta lumii ar fi o tablă de Monopoly.
Privită mai atent, însă, povestea e mult mai puțin despre steaguri și mult mai mult despre puncte strategice. Trump nu pare să fi fost interesat de Groenlanda ca entitate politică, culturală sau simbolică, ci de ceea ce contează cu adevărat în logica marilor puteri: poziția, controlul și descurajarea rivalilor. Cu alte cuvinte, nu insula întreagă, ci câteva bucăți bine alese – suficiente pentru baze militare, radare și prezență permanentă într-o zonă unde Rusia și China devin tot mai vizibile.
De aici și aparenta contradicție: pe de o parte, discursuri dure despre „proprietate”, pe de alta, un acord-cadru vag, fără detalii, în care nimeni nu mai vorbește clar despre suveranitate. Acest cadru a fost invocat inclusiv în discuțiile dintre Donald Trump și secretarul general al NATO, Mark Rutte, care a insistat public că suveranitatea Groenlandei nu a fost pusă în discuție, accentul fiind pus exclusiv pe securitatea regiunii arctice.
În realitate, Trump a jucat un joc cunoscut: a cerut enorm pentru a obține suficient. A ridicat miza atât de sus, încât orice compromis ulterior să pară rezonabil. Dacă spui că vrei toată Groenlanda, câteva baze militare sună deja ca o concesie.
Ironia este că unii s-au bucurat prea repede. Ideea unei „Groenlande americane” a fost tratată de unii comentatori ca o dovadă de forță, de parcă mutarea granițelor ar fi un exercițiu de PR geopolitic. În realitate, marile mutări se fac discret, prin acorduri tehnice, nu prin declarații triumfale. Iar Trump știe asta foarte bine, chiar dacă preferă să vorbească tare.
În fond, Groenlanda a fost mai puțin un obiectiv final și mai mult un pretext: pentru a presa Europa, pentru a reaminti NATO cine dictează ritmul și pentru a transmite un mesaj clar Moscovei și Beijingului. Că Statele Unite nu vor pleca nicăieri din Arctica și că, indiferent cine deține formal teritoriul, americanii vor fi acolo unde contează.
Așa că nu, nu era vorba despre „ocuparea Groenlandei”. Era vorba despre a fi prezent, a fi indispensabil și a-i face pe ceilalți să negocieze de pe poziții defensive. Restul, precum hărți, declarații și entuziasm obedient, sunt doar decorul.
Totuși, mai rămâne o întrebare de zece puncte, una pe care nimeni nu se grăbește să o pună răspicat: ce urmează după hărți și baze? Pentru că sub gheața Groenlandei nu se află doar un avantaj strategic, ci și o listă tentantă de bogății subterane, minerale rare, resurse energetice, potențial economic încă insuficient exploatat. Iar istoria ne-a arătat că, acolo unde armatele ajung primele, negocierile economice nu întârzie niciodată.
Dacă prezența militară va fi stabilită, următorul pas va fi, inevitabil, împărțeala: cine exploatează, cine câștigă, cine decide. Sub umbrela securității colective se vor purta discuții mult mai concrete, despre concesiuni, acces și profit. Iar atunci, entuziasmul celor care au visat la o Groenlandă „americană” s-ar putea să pălească, când vor descoperi că nu steagurile se negociază cel mai dur, ci resursele.
Așa că, dincolo de declarații, Groenlanda rămâne ceea ce a fost mereu în jocurile marilor puteri: nu un teritoriu de cucerit, ci o miză de împărțit.
Desigur, este o opinie personală.
Vasile Petrovan
