Obiceiul de a tăia panglici la inaugurări a apărut în Europa în secolul XVIII, ca parte a ceremoniilor oficiale de deschidere a clădirilor, podurilor sau parcurilor, simbolizând accesul oficial și începutul funcționării obiectivului. În România, el s-a răspândit mai vizibil în secolul XX, după al Doilea Război Mondial, devenind un simbol ritualic și mediatic pentru inaugurarea clădirilor, drumurilor sau proiectelor publice.
Astfel, fenomenul inaugurărilor de proiecte a devenit o tradiție națională: panglică, discurs, flash-uri și aplauze. Panglicile nu se mai taie doar la poduri sau clădiri publice: uneori, ceremonia ajunge până la un lift nou sau la o bancă reparată, ca să nu pierdem tradiția inaugurărilor fastuoase.
Politicianul de la microfon se prezintă ca eroul care a adus totul la viață, uitând cu grație că munca nu a început ieri. Studiile de fezabilitate, planurile tehnice, aprobările, licitațiile și chiar șantierele care au dat viață proiectului au fost, cel mai adesea, munca altora, în mandatele precedente.
Realizarea unui proiect nu este un act singular, ci un proces ciclic. Cei care taie panglica astăzi probabil au inițiat doar o parte din proiectele viitoare, care, la rândul lor, vor fi finalizate de alții, iar următorii vor tăia o nouă panglică și își vor asuma întreaga reușită. În acest fel, proiectele devin un lanț continuu de eforturi, în care meritele se pierd sau se rescriu cu talent de scenarist politic.
De la prima idee până la inaugurare, un proiect implică ani de muncă, aprobări multiple, devieri de trafic, echipe de constructori și obstacole birocratice. Și totuși, în ziua panglicii, spectatorii văd doar momentul fastuos și uită că succesul real stă în munca colectivă, răbdarea și perseverența celor care au pus bazele.
Așadar, data viitoare când un politician își asumă meritele unui proiect, e bine să ne amintim că fiecare panglică este doar o etapă într-un lanț lung de eforturi, un lanț pe care fiecare „erou” îl continuă, uitând, neintenționat desigur, de istoria celor care au făcut primul pas.
Vasile Petrovan
