Am plâns şi-am râs, m-am bucurat şi m-am întristat, m-am emoţionat şi m-am revoltat, am aplaudat până m-au usturat palmele, am fost nostalgică şi realistă deopotrivă, am zgribulit sub stele până târziu şi-am ignorat ploaia… Am retrăit frânturi de studenţie şi, pentru o clipă, am chiar crezut că încă mai suntem pe-acolo… M-am speriat, nu o dată, că nu mai prind bilet… dar m-am bucurat totuşi văzând câtă lume stă la rând… Dar am câştigat! La fel cu toţi cei care au venit în număr atât de mare la teatru. Ce-am câştigat? Bucurie! Emoţie…
Am căutat similitudini cu autori şi regizori preferaţi. Şi-am fost fericită când le-am găsit. Am adulmecat şi-am absorbit aroma caldă a oraşului în care Festivalul Internațional de Teatru Atelier e atât de bine perceput şi asimilat şi parcă… de când lumea aici.
Am avut răbdare la lansările de carte, deloc formale, deloc ridicole, fără discursuri goale şi fără preţiozităţi. Lucru tot mai rar în acest prezent subjugat surogatului şi cabotinismului, în care lumea vorbeşte şi scrie mai mult decât citeşte, în care preţiozitatea ţine adesea loc de conţinut. Am absorbit fiecare moment şi fiecare cuvânt, pentru că erau… atât de altfel. Organizatorii au subliniat că ”A”-ul care e simbolul festivalului vine nu doar de la ”Atelier”, ci şi – printre altele – de la ”Altfel”. De la „Atât de Altfel”, aș îndrăzni eu. Și poate acest altfel ar trebuie să fie pasul spre normalitate.
Mi-a fost drag să văd cuminţenia şi decenţa cu care intelectualitatea băimăreană îşi aşteaptă rândul la intrarea în sală. După cum drag mi-a fost să văd cât de mare e numărul tinerilor care vin la teatru. E un semn, e o speranţă că revigorarea mai poate să existe, mai poate să vină.
M-am uimit – sau poate nu?! – că n-am prea văzut oameni politici, personalităţi ale administraţiei – de la nici un nivel – la teatru. Nici la deschidere, nici la premiere. E drept, lumea care vine la teatru nu e ceea ce se cheamă în sociologie „masă de manevră”, nu e lumea care percutează la discursuri demagogice sau la manipulări grosiere. E lumea aceea care poate discerne şi vedea dincolo de primul strat, mergând spre profunzimea discursului.
Şi dac-ar fi să trag linie, şi dac-ar fi să trag o concluzie, aş spune doar că ediţia cu numărul 25 a fost foarte bună și s-a încheiat cu un spectacol absolut incendiar – ActOrchestra – al celor de la Teatrul Naţional Bucureşti.
Şi pentru ca sâmbăta să fie perfectă, Simona Halep ne-a reamintit ce-nseamnă să câştigi prin muncă şi perseverenţă şi cum e să simţi că-ţi sare inima din piept când se cânta „Deşteaptă-te române” în Paris. Cât despre mitinguri, autocare şi alte mărunţişuri… nici nu le-am putut băga de seamă… Chiar n-au mai contat! N-aveau cum….
Dana G. BUZURA
