(…)
Eram în clasa întâi. În iarna aceea, doamna învăţătoare rămăsese acasă. Două luni de zile. Din pricină de fractură la piciorul drept. Noi, ăia mici, împărţeam clasa cu nişte uriaşi dintr-a patra. Mă împrietenisem cu banca. O salutam. Povesteam cu EA. Îi lăsăm jumătate din merinde. Să nu moară de foame. Cam pe vremea aceea apăruse între mine şi ochii mei Oculistul. Picături în ochi. Mărunte halucinaţii. Mi se părea că lumea din spatele picăturilor se hizise şi mutrele alea hidoase vroiau să mă răpească din braţele mamei. Nu mai vedeam literele din abecedar. O puneam pe maică-mea să-mi citească lecţiile. Le învăţăm pe de rost. La şcoală o păcăleam pe doamna învăţătoare. La fel şi pe colegi. Doar banca îmi cunoştea povestea. În primăvară, venise şi doamna noastră învăţătoare. Îşi târa piciorul. N-am mai vrut să merg la clasa întâi.
Am rămas în clasa a patra. Eram cel mai bun pitic printre uriaşii ăia care învăţau lucruri foarte complicate şi interesante. După două săptămâni, după ce mă integrasem într-a patra, am mărturisit oamenilor mari că voi rămâne câțiva ani în clasa aceea din pricină de BANCĂ. Au venit cei doi tâmplari ai şcolii şi mi-au mutat BANCA într-a întâia. Am revenit la matcă. Mă simţeam ÎNVINGĂTOR.
În clasa a şasea am aflat că bunicu-meu fusese ordonanţa militară a lui Eugen Lovinescu. Prin războaiele alea, Bizău Ion lăsase trei copii mici în Ieud şi plecase să-l slujească pe Lovinescu. Păi, despre şeful lui bunicu prinsesem a învăţa la şcoală. „Era un om bun şi blând domnul Lovinescu” – îmi spunea bunicul. „Mă întreba în fiecare zi: ce-ţi fac Bizăuașii de-acasă?” – completă el. Mare noroc avusese bătrânul. Era pe-o mână cu literatura română. Mă opinteam vârtos să-i calc pe urme.
Scriam povestioare pentru „Luminiţa”. Şi-apoi am aflat că Bizău Ion cel tăcut, cel pus pe şotii, fusese autorul unei cacialmale celebre în literatură. Se ntâlnise bătrânul, în Piaţa din Cluj, cu un consătean. Erau acelaşi leat. Unu’ Condruş, care era mare ziarist pe la Bucureşti. Aşa ştiau ăia din Ieud. Şi-i dăduse Condruş un plic gros, cu hârtii pentru Lovinescu. „Da-i-le căpitanului, Ioane, da’ să nu-i spui că ţi le-am dat EU” – zisese Condruş. „Pune-i-le pe birou când nu-i acolo şi dispari”, mai zisese acela.
Bunicu’ se executase. Printre hârtiile alea erau două file acoperite cu un scris mărunt, în care Condruș vorbea despre ieudeni. Cam ca Ioan Es. Pop. Şi pentru el Ieudul era fără ieşire. Condruș era pasionat de literatură. Aproape toţi bărbaţii din sat stăteau prin cârciumi şi râdeau de el, care citea pe-apucate şi scria reportaje, proză scurtă, eseuri etc. Lovinescu fusese impresionat. Bunicu’ îi mai plasase câteva plicuri pe birou. Scrisorile lui Condruș se discutau la Cenaclul lui Lovinescu. Hortensia Papadat Bengescu, Jebeleanu şi alţii adunau cărţi pentru Condruș. Aflat într-o inspecţie pe teren, tocmai la Satu Mare, Jebeleanu îşi prelungise traseul până-n Ieud. Îl căutase pe Condruș. La numărul de casă trecut pe plic. Constatase că ieudenii îs oameni cetiţi, harnici, plini de bunăvoinţă şi că minciunile lui Condruș erau pe măsura FICŢIUNII.
Cenacliştii lovinescieni simţiseră fiorul farsei. Porniseră în anchetă. Lovinescu îşi anchetase ordonanţa. Degeaba. Scrisorile lui Condruş încetaseră să mai apară pe biroul lui Lovinescu. Apoi…, într-o zi, criticul, venind la gazetă, se oprise în faţa ghişeului portarului. Îl văzuse de nenumărate ori citind carte după carte. Îl întrebase răstit: „Cum te cheamă şi de unde eşti?”. „Chindriș, din Ieud, domnule Lovinescu” – zisese acela. „Peste o jumătate de ceas să vii la mine în birou, domnule Condruș!” – mai zisese marele critic. Şi uite-aşa, cu ajutorul bunicului meu, ajunsese mare ziarist la Bucureşti cel care se lăudase că trăieşte într-un fel de „Ieud fără ieşire” al lui Ioan Es. Pop. Şi uite-aşa pătrunsese bunicu-meu pe uşa din faţă a literaturii române!
Marian ILEA
Citește și
Editorialul de miercuri: O copilărie în plin comunism (I)
