Iubim sărbătorile în mod diferit, de la an la an, pentru că viaţa, pretenţiile, oamenii se schimbă într-un ritm uneori mai alert decât apucăm să realizăm, să acceptăm, să digerăm. Fiecare din noi asociază Crăciunul cu altceva, păstrând într-un colţ neştiut al sufletului un „ceva”, un gând, o aromă, o imagine. Sunt amintirile de pe raftul de sus, la care umblăm cu grijă, cu parcimonie, pe care le scoatem doar la sărbători, pentru a nu le strica farmecul. Amintiri şi poveşti despre Crăciunul acela când, copii fiind, nu ştiam dacă să ne bucurăm sau să ne temem de zecile de colindători, de copiii cu steaua ce vesteau Naşterea Domnului, de caprele şi de dracii care făceau prea mult zgomot.
Sigur, febra Crăciunului a căpătat conotaţii noi, dictate de prea multă alergătură, de graba tuturor, de competiţia cumpărăturilor, de cozile infernale de la supermarketuri, de blocajele din trafic. Însă şi acesta fac parte dintr-un ritm care nu stă pe loc, dintr-o inerentă evoluţie – bună sau mai puţin bună – dar până la urmă firească. În fond, fiecare din noi dorim să întâmpinăm marea sărbătoare cu masa plină, cu casa curată şi cu toate lucrurile puse în ordine.
Însă, Crăciunul înseamnă şi amintirea celorlalte sărbători, într-un moment de linişte în familie, în care măcar pentru o zi reuşim să ne deconectăm de agitatul cotidian şi să reconstituim emoţia, bucuria şi farmecul sărbătorilor trecute. Aşa, an de an, scriem în albumul sărbătorilor încă o pagină, ca o necesară întoarcere spre sine. În fond, viaţa noastră se raportează la sărbători, ca la nişte repere emoţionale printre care ne pendulăm existenţa.
E Crăciunul. Aşadar, să ne întoarcem spre noi!
Dana G. BUZURA
Foto by Băseșteanu
