În România, nu e deloc ușor să faci bine. Și, culmea, uneori pare că e chiar mai greu să ajuți decât să stai deoparte. Nu pentru că n-ar exista oameni cu suflet, ci pentru că, din când în când, statul mai vine cu câte o decizie care lovește fix unde nu trebuie, în cei care țin în viață speranța altora.
Un exemplu grăitor este cel al fundațiilor care lucrează cu persoane cu dizabilități. Oameni care nu cer nimic pentru ei, care nu trăiesc din bugete publice, ci din donații, din 2% și din bunăvoința altora, se trezesc peste noapte cu facturi și impozite de zeci de mii de euro. Nu pentru că au făcut ceva greșit, ci pentru că așa s-a decis.
Când auzi că un centru de recuperare, construit special pentru copii și adulți cu dizabilități, trebuie să plătească zeci de mii de euro pe an doar impozit pe clădire, îți vine să te întrebi pe cine ajută asta? Statul? Bugetul? Sau doar mută greutatea de pe umerii lui pe spatele celor mai vulnerabili?
Problema nu e doar suma. Problema e ce înseamnă ea în realitate. Înseamnă mai puține ore de terapie, mai puțini specialiști, liste de așteptare mai lungi. Înseamnă părinți care speră și li se spune „nu mai avem loc”. Înseamnă copii care mai așteaptă o șansă.
Ironia amară e că multe dintre aceste centre există tocmai pentru că statul n-a putut sau n-a vrut să facă suficient. Au fost ridicate din donații, din campanii, din oameni care au pus mână de la mână. Iar acum, aceiași oameni sunt taxați ca și cum ar face afaceri, nu bine.
Cazul fundației coordonate de fostul fotbalist Mihai Neșu e simbolic.
Este vorba de un om a cărui viață s-a schimbat viața într-o clipă și a ales să-și transforme drama într-un sprijin pentru alții construind un centru cu 7 milioane de euro obținuți din donații, nu din bani publici. Și totuși, este pus în situația de a se lupta nu cu boala, nu cu lipsa de fonduri, ci cu dările către stat. Fundația de recuperare pentru persoane cu dizabilități coordonată de fostul fotbalist trebuie să plătească în 2026 un impozit anual de 36.000 de euro. Transformat în lei, la un curs mediu de 5 lei/euro, vorbim de o sumă consistentă de 180.000 lei /an (1.800.000.000 în bani vechi), adică 15.000 lei/ lună. Oare nu este, totuși, mult prea mult pentru o fundație care ajută oameni? Repet, care ajută!
Sigur, legile sunt legi. Dar legile, dacă n-au și suflet, ajung să facă mai mult rău decât bine. Când îi tratezi la fel pe cei care fac profit și pe cei care țin în viață speranța unor copii, ceva e greșit în ecuație.
Poate că nu e rea-voință. Poate că e grabă, neatenție sau o decizie luată de oameni care trăiesc departe de realitatea din teren. Dar efectul e același, deoarece cei care ajută sunt puși la zid. Iar românul simplu vede și nu are ce face. În cel mai bun caz, renunță la astfel de vise, renunță la a mai ajuta pe alții. Și asta e, poate, cea mai mare pierdere. Nu banii, nu impozitul, ci descurajarea binelui. Pentru că o țară în care binele e taxat ajunge, încet-încet, să fie o țară lipsită de empatie, de umanitate, de suflet.
Vasile Petrovan
