România a încheiat anul 2025 cu o veste care nu poate fi ignorată: economia a intrat în recesiune tehnică. Două trimestre consecutive de scădere cu minus 0,2% în trimestrul III și minus 1,9% în trimestrul IV nu sunt doar cifre seci într-un raport statistic. Ele sunt semnalul că motorul economic a început să funcționeze mai încet.
Și totuși, pe ansamblul anului, economia a crescut cu 0,6%. Nu este o prăbușire. Nu este un colaps. Este însă o frânare vizibilă, o oboseală acumulată după ani în care am mers mai degrabă pe consum și împrumut decât pe construcție solidă.
Recesiunea tehnică este, în definiția ei simplă, o scădere a PIB-ului timp de două trimestre la rând. Dar dincolo de definiții, recesiunea este o stare de spirit economică, dacă se poate spune asta. Este momentul în care oamenii devin mai precauți, firmele amână investiții, iar statul simte că împrumuturile devin mai scumpe. Este perioada în care banii par să se evapore mai repede, iar siguranța financiară devine o preocupare zilnică.
De cele mai multe ori, oamenii simt recesiunea înainte să o confirme statisticienii. O simt la piață, la bancă, în facturi și în conversațiile despre locurile de muncă. Indicatorii macroeconomici nu fac decât să oficializeze o realitate deja percepută de toți.
Premierul Ilie Bolojan susține că nu traversăm o criză, ci o perioadă de corecție necesară. Privind lucrurile în ansamblu, argumentul are logică. Anul 2024 a fost marcat de deficite mari și de cheltuieli publice consistente, dar cu rezultate modeste în creșterea reală. S-a consumat mult, s-a importat mult, iar dezechilibrele s-au adâncit. Prosperitatea a părut reală, dar a fost în bună măsură alimentată de împrumuturi.
În 2025 a început ajustarea. Mai multă disciplină bugetară, mai puține cheltuieli nesustenabile, accent pe investiții și productivitate. O astfel de schimbare nu vine fără costuri. Economia reacționează. Frânează. Își caută echilibrul. Întrebarea esențială este dacă această frânare este începutul unei construcții sănătoase sau doar o pauză înaintea unor dificultăți mai mari.
Recesiunile fac parte din ciclul economic. Istoria ne arată că perioadele de expansiune sunt urmate inevitabil de perioade de ajustare. Diferența o face amploarea și durata. Marea Depresiune sau criza financiară din 2008 au fost șocuri sistemice. Situația actuală a României este departe de acele proporții. Dar asta nu înseamnă că trebuie minimalizată.
Un alt adevăr incomod este că recesiunea nu lovește uniform. Unele sectoare suferă mai mult, altele rămân stabile. Unele companii dispar, altele se consolidează. În astfel de momente are loc o selecție dură, dar necesară. Resursele se mută către zonele mai eficiente, iar investițiile speculative sunt corectate.
Pentru cetățeni, însă, teoria contează prea puțin. Ceea ce contează este puterea de cumpărare, stabilitatea locului de muncă și capacitatea de a planifica viitorul. Pentru stat, miza este credibilitatea financiară și capacitatea de a menține echilibrul între disciplină fiscală și protecția nivelului de trai.
Astăzi, România nu este într-un colaps economic. Dar se află într-un moment de răscruce. Putem privi această recesiune tehnică ca pe un eșec sau ca pe un semnal de alarmă. Putem continua să construim pe consum alimentat din datorie sau putem accepta că dezvoltarea reală vine din productivitate, investiții și responsabilitate.
Diferența dintre o simplă corecție și o criză profundă nu este dată doar de cifrele din statistici, ci de maturitatea deciziilor luate acum. Economia nu este doar despre procente, ci despre încredere. Iar încrederea se construiește greu și se pierde repede. Recesiunea tehnică nu este sfârșitul unui drum. Este, poate, începutul unei alegeri.
Vasile Petrovan
