Se vorbește tot mai des despre posibilitatea ca apa să se scumpească, iar explicația invocată pare, din nou, una familiară: bani europeni care nu au fost folosiți cum trebuie și obligații asumate, dar neîndeplinite, prin PNRR.
În teorie, lucrurile sună bine. România primește fonduri pentru modernizarea infrastructurii, inclusiv pentru rețelele de apă și canalizare. În practică, însă, apar întârzieri, blocaje, proiecte neterminate sau chiar ratate. Iar când termenul limită bate la ușă, realitatea devine simplă și deloc confortabilă: cineva trebuie să plătească. Și, aproape de fiecare dată, acel cineva ajunge să fie cetățeanul obișnuit. Nu direct, nu anunțat clar, ci prin mecanisme care par tehnice și greu de urmărit. Operatorii de apă se confruntă cu lipsa finanțării sau cu costuri mai mari decât cele planificate, iar soluția apare rapid: ajustarea tarifelor. Cu alte cuvinte, nota de plată se mută, discret, în factura lunară.
Nu există, cel puțin deocamdată, o decizie oficială care să spună clar că apa se va scumpi la nivel național. Dar există un tipar care începe să devină obositor de previzibil. Se pierd bani sau se ratează oportunități, iar mai târziu apare necesitatea de a compensa. Iar compensarea nu vine dintr-o reformă reală sau din responsabilitate administrativă, ci tot din buzunarul consumatorului.
Problema nu este doar economică, ci și de încredere. Cum ajungem mereu în același punct? Cum se face că investiții esențiale, pentru care există finanțare, nu sunt duse la capăt la timp? Și, mai ales, de ce consecințele nu sunt suportate de cei care gestionează aceste proiecte, ci de cei care plătesc facturile? Se spune că investițiile în infrastructură costă și că, fără ele, lucrurile ar fi și mai rele. Adevărat. Dar la fel de adevărat este că banii europeni vin tocmai pentru a evita astfel de presiuni asupra populației. Dacă acești bani sunt pierduți sau folosiți ineficient, atunci întrebarea nu este doar cât va costa apa?, ci de ce plătim din nou pentru aceleași greșeli?.
În final, discuția despre scumpirea apei nu este doar despre tarife. Este despre un mecanism care pare să funcționeze în același mod, de fiecare dată: se promite dezvoltare, se ratează termene, iar costurile se întorc, inevitabil, la oameni. Iar sentimentul care rămâne nu este doar unul de îngrijorare, ci și de frustrare, pentru că, încă o dată, nota de plată pare să ajungă acolo unde ajunge mereu.
Sursa FOTO: TurismMaramureș.ro
Vasile Petrovan
