Trăirea Libertății (foileton 1)

Toți oamenii afirmă că trăiesc în această lume. Dar de ce trăim în lume?? Pentru că existăm pur și simplu și astfel suntem incluși în această lume. Dar oare dacă noi suntem incluși în lumea asta, putem să afirmăm că “suntem” în această lume la fel ca o casă, un copac sau un câine?? Nu! Noi oamenii ne situăm în lumea asta nu ca simpli privitori sau ca modești constatatori ai realității fizice. Noi avem această calitate de a acționa în această lume, noi vedem lucrurile cum evoluează și ca atare luăm o decizie sau alta, iar mai apoi acționăm în consecință. Și când spun că “vedem lucrurile” noi vedem și cum ele se transformă, se schimbă. De fapt noi oamenii facem o evaluare a fenomenului și a implicațiilor unei schimbări. Dar putem vorbi de faptul că dacă noi întreprindem ceva în lume, înseamnă că trăim în lume?? “A trăi” se poate reduce, se poate asimila cu “a acționa”?? De ce pun această întrebare?? Pentru că dacă “a acționa” înseamnă pentru om “a face “ ceva care să îi rezolve vreo problemă. Unui tigru de exemplu “a acționa” îi rezolvă o problemă sau alta legată de supraviețuire. Dar chiar așa stau lucrurile?? Nu, nu stau tocmai așa. De ce?? Pentru că un tigru acționează conform instinctelor fără să își pună problema implicațiilor ce pot rezulta. Tigrul acționează într-o lume care este închisă, este o altfel de lume față de a noastră, chiar dacă lumea oamenilor include lumea animalelor. Iar câteodată când lumea restrânsă a tigrilor interacționează cu lumea noastră se pot întâmpla lucruri înfiorătoare. Dar lumea oamenilor este o lume care nu este pur și simplu, adică toate entitățile, ființările sunt la vedere. Lumea omului este interesată de determinații. Cauzalitatea și efectul formează o încrengătură care uneori este extrem de greu de depistat.

Câteodată acest determinism nu poate explica și rezolva toate problemele. Dar tot o țesătură ca de păianjen o reprezintă și interesele bune sau rele ale oamenilor. Această țesătură, această panză nu se vede, dar eu dacă spre exemplu vreau să îmi cumpăr ceva mai ieftin decât cineva, mă interesez, caut, mă duc la sursă eventual întreb un prieten și la urmă evaluez rezultatele. Sau eu îți cer ceva care îmi rezolvă o chestiune, ca la rândul meu să îți promit că și eu îți voi rezolva ceva. Și dacă mă gândesc la faptul că omul se zbate în fel și chip să își asigure viitorul, asta nu face abstracție de familia lui, prietenii lui, dar pur și simplu de ceilalți, de posibilele implicații care pot rezulta. Toate astea și câte și mai câte, ne duc cu mintea spre un mod de a apercepe lumea și de a vedea cu ajutorul inteligenței noastre, toate implicațiile care pot apărea și de care este greu să ții seama.

Astea toate înseamnă că noi oamenii avem capacitatea de a vedea dincolo de lucruri și de unele acțiuni ale noastre care implică și rezultate posibile. Așadar, putem spune că omul este în lumea asta ca o entitate care are o enormă deschidere spre potențialitatea lucrurilor și fenomenelor. El se mișcă în această lume făcând una alta, dar și interogând această lume, clasificând părți din lume, inventariind toate existențele care apar în fața lui. După aceea: omul inventează și transformă lumea asta, practic, fără un plan genetic evolutiv – să spun așa – care să îi impună o formă sau o normă. Deci specia noastră nu este “închisă” de un determinism biologic. Ea se recrează, se reinventează, rămânând deschisă tot timpul la ceea ce mintea omului concepe. Și mintea asta îl face pe om să gândească și apoi să actionize pornind de la lucrurile, entitățile care există în lume.

Dar ideea?? Și ea este o entitate, dar de altă factură față de cele care au carnație, sunt fizice cum se spune. Asupra acestei entități numită “idee” omul acționează cu mintea lui, nu cu plugul sau pușca sau ciocanul. Și aceste idei îi dau omului mari, mari bătăi de cap prin faptul că sunt extrem de greu de gestionat și ele au reușit prin acțiunea lor să schimbe fața istoriei, fața lumii, să ne schimbe și să ne determine în așa mod încât să le considerăm răspunzătoare de soarta lumii. Deci ideile au putut și au schimbat fața lumii și felul de a ne raporta la lume. Dacă ne întoarcem acum la deciziile pe care putem sau nu să le luăm în diferite situații și de asemenea la faptul de a acționă efectiv în urma deciziei noastre, putem să ne gândim de unde provine libertatea mea ca om. Hai să dăm un exemplu: să zicem că îmi este sete. Aș bea un pahar de apă rece când afară sunt 30 de grade. Bun, ce fac pentru asta: întind mâna spre pahar, apuc paharul, după aceea deschid robinetul de la apă și pun paharul sub jetul de apă astfel încât să umplu paharul cu apa rece. După ce s-a umplut paharul, îl duc la gură și beau cu poftă apa rece.

Totul bun și frumos, dar hai să analizăm acest parcurs: eu am aici o primă etapă în care întind mâna să iau paharul, apoi apuc paharul și la urmă duc mâna cu paharul spre robinetul cu apă. Hai să analizăm treaba asta: eu mă decid să iau un pahar, dar eu nu pot să îl apuc cu mâna numai dacă întind mâna, nu?? Dar atunci eu ce decid, ce acțiune întreprind?? Să duc mâna spre pahar sau să apuc paharul?? Și care din astea două sunt de fapt voința mea pură?? Și aici vedem că avem o acțiune decizională, adică să iau cu mâna un pahar și a doua ca și consecință sau ca necesitate deterministă să apuc paharul. Ei bine, care dintre acestea reprezintă acțiunea mea determinată de voința care îmi dictează ce să fac?? Pentru că la prima strigare, eu nu am decis să întind mâna spre pahar, ci am decis să iau un pahar cu care să pot bea apă. Și atunci cine a decis ca să întind mâna spre pahar??

Pare un act involuntar, pare un act care l-a decis cumva o altă entitate. Sau chiar dacă eu știu că trebuie să întind mâna, eu nu am dat o comandă la mâna, ci ea de la sine s-a ridicat și a “plecat” spre pahar. Și atunci ce diferență exista intre “a vrea” să îmi mișc brațul și “a-l mișcă efectiv”?? Deci voință mea s-a materializat în însăși faptul că mâna mea a plecat spre pahar. Și ori de câte ori vreau o acțiune de asemenea speță, sigur legată de corpul meu, mâna, piciorul, se mișcă doar când mă gândesc la acest lucru fără o complicare de altă natură. Acest gest cât se poate de banal, este o acțiune care este făcută fară permisinea mea, dar care într-un fel depinde de mine, de posibilitatea de a face sau nu un act. Acest act de cea mai covârșitoare puritate este după unii gânditori însăși “libertatea”. Deci libertatea în starea ei cea mai pură este legată de altceva decât de un act voliționist, adică ceva care se produce fără a fi impus de cineva sau ceva. Dar dacă merg pe acest trend al gândirii îmi dau seama că sunt foarte multe exemple în care voința mea nu este implicată. De exemplu: sângele din corpul meu se mișcă fără voința mea, apa din râu curge totdeauna la vale, fără dorința mea, dar și situații în care aparent pot intervenii: sunt obosit sau îmi este extrem de somn, instinctiv mă duc în pat să mă odihnesc. Sau părul nostru crește fără ca eu să îi dau voie sau să îi dau vreo comandă. Dar unde vreau să ajung?? Vreau să spun că dacă eu sau orice om este supus unor acțiuni care nu depind de el, atunci el ar putea stabili la nivel de lume, de Univers, ceea ce s-ar întâmpla în viitor sau măcar să estimeze ceea ce s-ar putea întâmpla tot în viitor. Ei bine, unii gânditori numesc acest fapt “doctrină deterministă”, adică există în lume cauze care le cunosc să zicem și în consecință se va întâmpla ceva ca efect inexorabil. Deci dacă există cauza A, implicit va rezulta efectul B care se deduce din cauza A. Simplu, nu?? Dar atunci cum stăm cu libertatea?? De ce, pentru că și eu sunt parte a lumii și mă supun acelorași determinații cauzale și ca atare eu nu mai pot fi liber. Eu nu sunt liber. “Never”.

Oare așa să fie?? Oare datorită unei cauze majore, adică un determinism “beton” eu trebuia ca și efect să mă nasc “numai” în Baia Mare?? Doamne, unde am ajuns?? Dar hai să mai glosăm un pic: dacă acest tip de gândire sau cum i-am spus “doctrină deterministă” ar putea fi cunoscută complet, atunci noi am putea stabili o cauză care nu ar depinde de nici o altă cauză sau mai bine zis de o cauză anterioară. Și astfel s-ar putea înfiripa un soi de in-determinism. Dar vedeți nici acesta nu ar putea să justifice sau să răspundă la fatidica întrebare asupra libertății omenești. Adică nici mai încolo, dar nici mai încoace apare întrebarea: “Este omul liber??” Mă opresc aici și în foiletonul 2 vom încerca să deslușim câteva ipoteze de lucru pentru a putea raspunde la unele întrebări.

Marcel Mureșan 

Citește și

Marcel Mureșan în dialog cu Dan Sgârță (Foileton 3)