Dacă stai și te gândești…de ce este mai incitant răul, ticălosul, viciatul, futilul, cel care promite orice?? Pentru că adevărul este numai Unul, pe când minciuna, neadevărul este esențialmente…multiplu (am vrut să scriu “infinit”). Sau altcumva: în viața asta cotidiană, poți să faci bine numai în câteva feluri, dar poți să faci rău în multiple feluri. Iar plictiseala asta a noastră vine și din faptul că ai un câmp de acțiune în a face bine extrem de limitat și oarecum tern, pe când răul (și când spun rău mă refer la toate derivatele răului, adică” minciuna, orgoliul, fățărnicia, egoismul, viciul, nemernicia, incultura samd) defilează la galop, îți râde în nas, te sfidează și te ignoră. Nu vreau să fiu avocatul nimănui, al lucrurilor așezate și spun așa: ceea ce reprezintă normalitatea se găsește doar în cărți și numai oamenii care au conștiința demnității umane realizează clivajul dintre teorie și cotidianitate. Restul se duc în turmă după învățăminte care în cel mai bun caz sunt ironii siropoase care produc hilaritate și care “se simte bine”. Dar Platon reușește să facă o contrapunere între Artă și cunoaștere. Sau între actor și filozof. Pentru că artistul are capacitatea să creeze personaje fermecătoare, în timp ce filozoful caută o realitate care în final este extrem de seacă, de pusă pe adevăruri reci și de multe ori nepragmatice. Filozofii nu pot să seducă. Sunt seci, ori lumea vrea “zeamă”, antren. Ei seduc doar pe cei care au exercițiul frumuseții gândirii sau cei care caută adevărul în locurile cele mai insolite. Un matematician are o satisfacție majoră când rezolvă o ecuație și apoi se purifică printr-o formă de evadare din lumea prea întortocheată a cifrelor și a gândirii logice. Dar un artist, un actor este histrionic, el se erijează în ce vrea, asociază orice cu orice…nu are rigoare, dacă lucrurile, narațiunea se înlănțuie acceptabil se duce în pânzele albe fără a cauta adevărul, ci doar a impresiona și a seduce. Dar această pretenție a unor gânditori de a opune frumusețea și adevărul unor născociri artistice este de multe ori atacată cu argumente. Creațiile, operele unor mari figuri ale istoriei Culturii au fost validate ca adevăruri ale realității, ale cunoașterii unei realități complexe și de cele mai multe ori volatile. Și cei mai mulți critici ne spun că creațiile sunt indispensabile pentru a putea desăvârși întergul Culturii. Pentru că artiștii prin creațiile lor caută și explorează orizonturile cele mai năstrușnice, cele mai de neimaginat pentru a putea înțelege omul, ființa, eul. Și cu toate astea lucrurile sunt așa de neînțeles, sunt așa de subiective, iar specificul lor este extrem de greu de prizat.
Înțelegerea totală a acestei realități este un calvar care nu are rost abordat. Poți înnebuni dacă te crezi viitorul depozitar al cunoașterii lucrurilor. Chiar concretul ăsta ne limitează drastic în a putea intui, a putea imagina ordinea lucrurilor. Iar cei care mizează pe fantastic ne sădesc voit în noi alternativa, dar și imposibilul, speranța sau minciuna. Unii artiști urmăresc doar să ne distreze. Alții să ne satisfacă obsesiile, pasiunile și marile noastre orgolii. Poate cei mai mulți să ne ajute într-un fel sau altul să ne îmbogățim cunoașterea. Dar mulți artiști sau gânditori vor să ne învețe să vedem nu numai întregul, ci și părțile. Vor să ne pună în postura de a vedea toate detaliile și numai după aceea să ne putem exprima. Oare numai filozofii ne-au deschis ochii spre cunoaștere și ne-au arătat cum putem cunoaște viața, omul, universul?? Oare de exemplu un muzician sau un cineast sau un poet nu ne-a arătat dedesubturile vieții?? Ce contează și ce nu contează în aceasta viață??
Un muzician ne pune în postura de a vedea totul calm, liniștit, pastoral, să ne putem bucura de aranjarea sunetelor pe portativ. Dar când vrea să ne răvășească?? Atunci crează neliniște, angoasă, merge în zona atonalului pentru a deplasa echilibrul și armonia spre zonele incontrolabile. Și atunci sunetul sau sunetele care ne intră în ureche ne crează în minte o viziune tulbure și de neliniște. Oare un Schoenberg epatează?? Vrea să ne spună că viață poate fi privita și din perspectiva stărilor multiple pe care le asociem cu urcușurile și coborâșurile vieții?? Când stăm cu ochii închiși, iar muzica ne intră în urechi, iar apoi deschidem ochii și muzica care ne subjuga, poate să ne inducă o trecere de la simplu la complex sau de la obsesie la concretețea realității?? Să realizam că absurdul ne poate copleși în căutarea unui reper stabil al realității. Sau oare putem realiza că între Muzică și viață există un hiatus de nebănuit, care nu îl putem trece cu orice intrumente le-am avea. Oare un sunet sau o frază muzicală poate să rezolve problemele care ne subjugă sau ne posedeaza sau ne trimit dincolo de personalitatea noastră?? Adică de exemplu: obscenul, scârbosul, lugubrul, jegul și toate astea care ne indispun pot fi reprezentate, iar apoi abolite doar prin recursul la sunete sau melodii?? Aflăm adevărurile de orice natură din simplul fapt că muzica ne intră în urechi?? Sigur că eu simplific…dar un gânditor de exemplu…este în stare să ne spună că dacă noi ne cultivăm sensibilitatea artistică, estetică, putem obține autenticitatea mesajului muzical?? Dar totuși ce vreu eu să spun?? Arta, frumosul poate întemeia oameni înțelepți care să participe conștienți la salvarea sau ocrotirea societății sau numai istoria, politica sau sociologia sau economia sau pur și simplu gândirea rațională critica?? Da, poate. Arta plastica, poezia, literatura, muzica pot pune bazele omului înțelept care tinde la Cultură în integralitatea ei și omul care poate avea o privire distinctivă asupra “întregului” poate ajunge la adevăr.
Iosif Sava a ajuns prin muzica la adevărul Culturii, Solomon Marcus a ajuns prin matematică la adevărul Culturii samd. Educația estetică, de exemplu, are această putere de a dirija pașii nu numai spre sensibilitate, ci și spre lucruri care țin de societate, care țin de istorie, de moralitatea societății. Toate astea ce le-am enumerat pot instaura în intimitatea omului un fel de a fi, de a problematiza cotidianul, de a vedea modernitatea în sineitatea ei. Pentru Schiller pregătirea estetica duce inevitabil spre formarea morală și intelectuală a cetățeanului, dar și pentru ca acest cetățean să devină unul liber care să poată hotărî fără constrângeri. Arta de orice fel nu ne indică cum să decidem punctual în viață, dar Arta Înaltă ne poate elibera de orice idei preconcepute sau de resentimente. Arta are un fel aparte de a ne purifica. Ea purifică până la urma Spiritul, adică tocmai ceea ce contează în ecuația vieții. Dar unii vor spune că frumosul în sine nu reușește să purifice. Da, așa este. Dar frumosul, împreună cu sublimul cu inefabilul, cu încântătorul, cu expresivitatea samd, reușesc o emancipare majoră a Spiritului. Și ce înseamnă că noi oamenii ne emancipăm?? Înseamnă că noi oamenii ne desprindem de constrângeri și orice posibilă aservire, știm să o parăm. Dar mai știm ceva: înțelegem libertatea noastră și știm să o prețuim nu numai atunci când trăim într-un regim dictatorial, ci și atunci când ne dăm seama de oamenii falși, de oamenii care vor să parvină prin orice mijloace. Ni se dezvolta acel “miros” fin ca la feline, și putem depista impostura, emfaticul, triblingul ideatic, armata de poncifuri cu care unii vor să ajungă sus, fără merite. Adică truisme ieftine, oameni care nu spun Nimic: “cerul e albastru” sau “pădurea e verde” … care îmbrăcate adecvat dau impresia împlinirii. Suntem deci liberi să ne dăm seama de deciziile noastre, dar și de mimarea cultivării la unii dintre noi. Cineva mă întreba: de ce omul frumos este urât uneori?? Și această întrebare m-a pus serios pe gânduri. Dar m-a ajutat Pascal. El a zis că frumosul reprezintă măreția și demnitatea omului, indiferent în ce situație s-ar afla. Când minți, de fapt te minți pe tine, nu mai ești demn. Dar alt răspuns mi l-a dat Schiller. El a spus așa: “omul este frumos, numai atunci când se poate juca!!” Uau!! Adică omul este frumos atunci când se joaca sau se știe juca?? Da și nu!! Omul matur când se joaca se poate identifica cu un Artist. Artistul se joaca cu Realitatea dându-i potențialul nebănuit. Artistul este un mic Demiurg care poate crea primordialitatea frumuseții printr-un joc nevinovat. Poate trece de toate constrângerile posibile și deci poate fi liber. Și libertatea îi dă posibilitatea să creeze. Ce să creeze?? Opere de Arta care nu le poate crea nimeni, niciodată!! Uau!! Cum niciodată?? “Rondul de noapte” a lui Rembrandt nu l-ar fi putut crea nimeni, niciodată!! “Femeia din Veneția” a lui Giacometti nu ar fi putut fi creată de nimeni, niciodată!!De ce toate astea?? Pentru că în lumea aceasta a miracolului artistic, artistul poate crea numai Unicate, poate crea ceva atât de unic, încât nici peste mii de ani altcineva nu va putea crea același lucru identic. Operele de Artă nu sunt o copie fidelă a celor existente, ele sunt singurele care pot exista în istorie pe fața Pământului, iar artistul este singurul care poate crea așa ceva. În acest punct vreau să ating o zona în care “frumosul” are în Artă o semnificație aparte. Să luăm un exemplu: Pieter Bruegel cu tabloul “Adorația Regilor”. Acest tablou poate fi caracterizat într-un cuvânt ca fiind nereușit după unii sau “urat” după alții. Nu există nimic armonios în această operă de Artă. E pentru unii devastator să afirme că tabloul se poate încadra în “frumosul” și armonia care ne-o imprimă Arta cu “A mare”. Unora li se pare jalnic că un artist de anvergura lui Bruegel pictează ceva care ne duce spre ceva dezagreabil, ceva neplăcut care sfidează simțul comun despre frumos și armonie. Se poate spune că un Bruegel și mulți alții și-au trădat angajamentul artistic pictând ceva care produce repulsie??
Dar lucrurile nu pot fi puse așa în Artă. Dacă reflectăm asupra tabloului putem spune că este estetic din punct de vedere artistic. Și este prin comparație mai frumos decât multe alte reproduceri de duzină cu femei frumoase sau peisaje montane cu râuri și căprioare sau cu naturi moarte de o cruntă dulcegărie. Oare de ce?? Pentru că ceea ce în Arta Înaltă numim “frumos” nu are de-a face cu sentimentul plăcerii sau cu anostul decorativului. Are de-a face după unii critici cu tot ceea ce ne incită să îi dăm importanță sau altcumva spus, tot ceea ce ne obligă într-un fel sau altul să-l observăm. Deci Arta, frumosul Artei nu caută plăcerea noastră, ci ea ne supune la atenție. Elocința estetică se manifestă drept capacitatea de a genera un soi de neliniște, ca și cum atunci când am veni prima dată în contact cu tabloul ne-am infiora. Și această înfiorare în toată goliciunea și puritatea ei reprezintă de fapt o formă de beatitudine pe care o resimțim. Iar dacă lucrurile se complică ca în Arta modernă, atunci suntem copleșiți de direcțiile în care așa-zisele distorsionări acționează. Și amalgamul de curente și mișcări care au apărut mai abitir la sfârșitul secolului al douazecelea în sânul Artei ne duce la întrebarea fatidică: “Oare frumusețea ne-a trădat??” Oare sufletul nostru a fost sedus de alte scări de valori sau pur și simplu omul dorește o alta estetică?? Sau poate totul reprezintă o încercare (uneori disperată) de a ne oferi ceva care nu este ieftin, ceva la care accesul nu este accesibil sau facil dintr-o dată?? Poate că dacă lucrurile ar sta așa, totul ar fi o înșelătorie, orice ghirlande sau orice butaforie ar fi ovaționată și la unii li s-ar face pielea de găină. Ar lăcrima oare cu tărie sufletească la apariția într-un tablou de exemplu, a unei căprioare în miez de noapte?? Dar să nu uitam ce a spus Stendhal: “Frumusețea prevestește fericirea!!” Dar aspirația la fericire, la armonie și echilibru presupune obligația de a ne familiariza cu urâtul, cu falsul sau cu răul în general. Iar denunțarea acestora și a multor altora întrevede posibilitatea deplinătății. Presupune chiar coabitarea efectivă cu teza și antiteza. Și atunci având în față atât urâtul cât și frumosul sau potrivirea cu nepotrivirea sau normalul cu anormalul sau ușorul cu greul samd, poate astfel am putea digera ceea ce este contrafăcut sau ce vulgarizează măreția.
Marea Artă sau Arta înaltă, este un lucru foarte complicat. Unii spun că aceasta este rezervată din ce în ce mai des unei elite sau unor cunoscători sau erudiți. Accept, dar a fi pedant cu ce se află în zona precarului, presupune că în toată nebunia modernității, cu bunele și cu relele ei să aruncam și o privire înapoi, adică acolo unde odinioară exista armonie și stabilitate. Armonia pierdută, nu este copilăria trecută a lui Proust, dar este sau poate fi acceptarea liniștii care uneori generează sau poate genera perspectiva neliniștii. Iar neliniștea este și a fost adusă în prim plan în Artă odată cu modernitatea din toate timpurile. A fi neliniștit, a crea o tensiune în Artă s-a dovedit de multe ori că este un lucru benefic care ne incită la alte orizonturi și alte modalități de exprimare. Timpul trece și parcă ne spune ca să avem grijă…iar întoarcerea înapoi la aceiași parametri nu mai este posibilă. Atât…
Marcel Mureșan
Citește și
Satisfacție și Frumusețe (foileton 2)
