Această satisfacție prin care omul se umple de mulțumire sufletească, se duce în zona plăcerii și nu poate fi căutată numai când se pune semnul de egalitate între bine, etic și frumos. Acel “plăcut” de conjunctură ne atrage pentru că ne satisface dorințele noastre primordiale de adăpost, hrana, confort, recompensă etc. Binele, aspectul moral se impun pentru că rațiunea noastră acceptă doar ce este demn de statutul nostru de om. Umanul din noi este însăși demnitatea noastră. Adică viața omului este demnă atunci când fiecare dintre noi face ceea ce trebuie și îi recunoaște pe ceilalți ca semeni adevărați care participă egal la un Bine comun. Moralitatea noastră înseamnă un imperativ care la Kant a luat dimensiunea omului și a universului. Moralitatea “obligă” omul să își exerseze continuu voința și dorința, să le strunească de așa manieră, încât ele să se subordoneze comandamentului “categoric”, fără contestații. Poate fi fericit omul prin moralitate?? Are nevoie omul și de amendamente la moralitate?? Cum poți să pui în același creuzet și Binele și Răul și să te aștepți ca totul să “iasă” cum vrei tu sau să “iasă” în așa fel încât binele să fie Frumosul ?? Ca la greci. Nu se poate!! Și în această ecuație unde intervine frumosul?? Să zicem că frumosul sau dorința de frumos nu poate răspunde vreunei nevoi senzoriale ale omului sau unor nevoi raționale legate de idealuri. Oamenii primitivi se așezau în peșteri să poată trăi. Erau acolo apărați de natură, de tot.
Și acolo ei socializau în felul lor, mâncau, dormeau samd. Dar cu tot utilarismul acesta ei și-au împodobit peștera cu desene, cu figuri de animale, de oameni, de ustensile, de zei. La prima Vedere aceste supraproducții nu duceau la nimic folositor, la nimic care să faciliteze viața grea din acele timpuri. Și totuși, aceste motive ornamentale relevă faptul că acei oameni nu căutau doar să își satisfacă nevoile, ci ei au fost interesați ca lucrurile să fie frumoase sau să li se pară frumoase. De ce erau oamenii interesați ca lucrurile să fie frumoase?? Și vine Kant și dă un răspuns care ne termină: “e vorba de un interes dezinteresat”!! Sigur nu ne ajută acest verdict fără vlagă, care parcă ne încurcă, dar el merge mai departe: “este frumos ceea ce place într-un mod universal fără a avea un concept” (ei da, aici putem spune că îl recunoaștem pe Kant). Dar și aici: despre ce frumos vorbim?? Este similar să spui că un copac este frumos sau că un tablou este frumos sau să spui că o mămăligă cu jumări, brânză și smântână îmi place și eu o consider extrem de bună??
În primele două cazuri, copacul și tabloul (să zicem Rondul de noapte a lui Rembrandt) ar trebui să placă și să ne dăm seama de acest adevăr. În schimb în cazul mămăligii, aici intervine gustul și despre “gusturi” este greu de afirmat ceva care să definească valoarea. Dar când Kant spune că frumosul place la modul universal, nu înseamnă că place tuturor, ci că noi oamenii numim acel “frumos” doar cel care are în sine dreptul și meritul să fie catalogat așa de toată lumea, ceea ce nu corespunde caracterizarea bunei și mirobolantei mămăligi. După aceea: frumosul nu are concept!! Aici Kant definește conceptul ca o formă care ne permite să identificăm fără cusur ceva, ba mai mult să ne oferim o regulă practică pentru a cataloga acel ceva. Dar nu numai acel ceva, ci și celelalte “cevauri” care vor veni, se vor supune îndoielii noastre. Dar dincolo de un academism excesiv, nimeni nu poate dicta ceva că este “frumos”, fără un soi de paradă de elocință, de erudism care să stabilească o normă, un model de urmat. Trebuie criterii. Metafizica ne-o cere pentru că trebuie argumente.
Dar există și frumusețea “liberă”, ceea ce ar însemna frumusețea dezinteresată care nu deține un scop anume sau care nu deține și nu tinde spre o perfecțiune căutată. Operele care au ca scop perfecțiunea funcțională se pot încadra în reprezentarea fidelă a concretului. Și atunci au un scop practic. O floare, un copac, un munte sunt tot frumuseți libere, care nu își manifestă un interes pragmatic. Sunt frumuseți fără sens, dezinteresate. Floarea, muntele, copacul nu au nici un interes să fie frumoase. Deci cele care ne trezesc satisfacția la modul cel mai pur. Dar oare așa să stea lucrurile?? Și dacă mergem mai departe, oare este normal să separăm frumusețea de valorile umane?? Valorile umane care printr-un cuvânt le putem cataloga ca “bune”. Binele se pare că provine din același trunchi ca și frumosul, pentru că ambele redau ceea ce ne caracterizează la modul cel mai encomiastic, mai laudativ al vieții noastre. Adică distincția asta dihotomică: bine – rău, frumos – urat, moral – imoral, viață versus moarte samd. Și dacă ne referim la viața noastră: treba este simpla pentru că viața este bună, frumoasă, iar moartea este cruntă, urâtă și de nedorit. Aici nu mai exista dubii. Este simplu. Dar m-am legat înainte de “un soi” de frumusețe care oarecum sfidează sensul frumuseții dincolo de aspectele intelectuale, sociale, religioase samd. Pentru că frumosul mai cuprinde ceva pe lângă Binele notoriu, Binele consacrat și recunoscut.
Dar lucrurile parțial bune sunt frumoase?? Unii spun că lucrurile parțial bune nu sunt tocmai frumoase tocmai pentru că dau potențialitate unei etici precare, care induc evazivul, imprecisul și această valoare supremă poate “dicta” răspunsul final, valoarea finală, satisfacția, plăcerea finală. Și mergând pe această logică spunem că lucrurile parțial bune nu pot fi numai parțial frumoase și prin consecință nu ne satisfac deplin. La greci ideea de fericire era una estetică, iar cea de frumusețe era una morală. Dar tot grecii nu au avut o viziune uniformă despre frumusețe. Și sigur că Platon este un exemplu aproape contradictoriu. Platon făcea distincție între frumusețea propriu zisa, adică cea care se subsumează binelui și adevărului și frumusețea la care aspiră artiștii în creațiile lor. În “Republica”, el descrie cum ar trebui să arate un oraș-stat organizat. El spune prin dialoguri că în acest oraș-stat ideal, artiștii de la poeți la arhitecți ar trebui scoși din polis dacă au tendința să schimbe ordinea lucrurilor. Și tot în “Republica” ne spune cum vede el organizarea statului-model și cine să îl conducă.
Adică să îl conducă cei mai buni oameni din polis, cei mai drepți, cei mai înțelepți, adică filozofii. Lansează aici conceptul de “rege-filozof”, adică conducătorul perfect care guvernează nu prin putere sau avere, ci prin înțelepciune, rațiune și iubirea de adevăr. Toate astea după Platon ne duc la binele comun. Și observăm aici cum se făcea filozofie în antichitatea greacă: înțelepții îi învățau pe tineri teoria, iar apoi ei trebuiau să aplice ce au învățat în societate. În „Legile”, Platon spune că ar trebui o cenzură eficientă care să nu permită operelor de artă “cu probleme” să se manifeste. Adică, să conturbe normele și regulile deja existente, mai precis o cenzură care el o considera necesară pentru polis. Și totuși Platon a fost îndrăgostit de frumusețe, el însuși fiind un artist al cuvântului ceea ce se vede în dialogurile sale, dar frumusețea lui Platon se referă, ca cea a lui Kant la frumusețea și măreția naturii sau spectacolul naturii. Și de aici ne dăm seama că cel puțin cei doi gânditori aveau o mare reținere pentru artiști care realizau o frumusețe “de ordin inferior”. Dar dacă ne concentrăm pe argumentele împotriva artiștilor și a artiștilor care promovează imoralul, viciul și toate caracteristicile răului, Platon este de părere că o surghiunire ar fi benefică pentru a nu periclita viața oamenilor. Deci Platon punea pe același taler frumosul cu moralul. Și această idiosincrazie este legată de puterea artiștilor de a seduce, de a influența negativ mințile și manifestările oamenilor.
Așadar, frumosul și în continuare Arta este legată de o posibilă degenerare în defavoarea oamenilor. Sau altfel spus: o banală pierdere de vreme. Dar în ce consta influența Artei și a artiștilor?? Primul lucru care îmi vine în minte este următorul: capacitatea lor de a produce plăcere. Un anumit soi de plăcere desigur. Iar plăcerea împreună cu mintea, cu durerea, cu interesul, cu înțelegerea samd toate pot forma un instrument care este necesar în formarea socială a oamenilor. Și această educație cetățenească poate fi un instrument în mâna artiștilor și nu numai. Deci artiștii, după Platon pot să facă multe lucruri rele cu cei care nu înțeleg semnificația frazelor și a gesticii. Deci artiștii în viziune lui Platon nu sunt cei mai buni educatori. Și la limită: artiștii pot fi periculoși pentru că se pot juca cu sentimentele noastre, cu pasiunile noastre și le pot da peste cap. Le pot da o direcție greșită, astfel noi să fim manipulați și aserviți. Iar puterea de seducție cea mai mare asupra noastră o reprezintă acei artiști care reușesc o reprezentare a unor sentimente exacerbate de diferite situații limită. Sigur unii vor spune că un simplu om cu o minimă capacitate rațională poate descoperi capcanele, fentele, cărările false, sofismele samd pe care un artist le poate încropi cu talentul său.
Un amic m-a întrebat de ce ceea ce este dăunător este mai influențabil decât ceea ce este benefic?? Sau altcumva spus: de ce artiștii pun în operă viața unui om în termenii perniciosului, a dăunătorului?? Și Platon ne sugerează că artistul preferă aparența care fascinează publicul în detrimentul lucrurilor, interpretărilor, adevărurilor reci, cazone sau raționale. Iar aceste adevăruri stau întradevăr în spatele reprezentărilor, dar de acest lucru se ocupa filozofii, nu artiștii. Este mult mai “nostim” să te gândești la ceva neverosimil, ceva lipsit de noimă sau ceva care te transpune într-un univers care este confuz, plurivalent, dar este un univers care incită, care gâdilă fantasmaticul sau glanda “excesivului”. Poetul, romancierul, actorul, scenaristul, etc au dorința ca ceea ce fac să placă publicului necondiționat (și nu vorbesc aici de fală și de foloase materiale), să își formeze o clientelă care la rândul ei să propage în vulg de multe ori minciuna și falsitatea. Nu contează că induce neadevărul, kithcul, banalul, incultura, semidoctismul samd. Când un actor interpretează un ticălos sadea, el este mai prizat de public față de un om obișnuit, liniștit, la loculul lui și care încercă să facă lucrurile așa cum se cere. Ticălosul, perversul, pateticul, în general omul cu probleme etice este mai interesant pentru că are mai multe fațete, este mai amuzant, chiar prostiile sunt nostime și nu impietează demnitatea omului. Sau cel care induce misticul sau supranaturalul la tot pasul. Și asta reverberează într-un amuzament sfruntat, într-o plăcere generalizată, într-o denaturare a adevărului care sfidează etica și simțul argumentului, al echilibrului. Persoanele decente sau critice cu simțul ridicolului, persoanele cultivate cu aplecare spre Spirit vor scoate în evidență desigur latura imorala care impietează demnitatea umană, vor încerca să explice impostura, futilul, denaturarea sau poncifurile ieftine, fară acoperire. Dar nu aceștia au de câștigat de cele mai multe ori. Oamenii de suprafață ne spun ca principiile sunt bune doar pentru idealiști, în cărți sau duminica când oamenii merg la biserică. În rest …nexam!! Falsitate și prostie. Mă opresc aici. Voi continua.
Marcel Mureșan
Citește și
Satisfacție și Frumusețe (foileton 1)
