Satisfacție și Frumusețe (foileton 1)

Platon ne spunea că oamenii sunt supuși la două pedagogii care se pot rezuma la satisfacție și mulțumire. Și acestea două ne asigură într-un fel supraviețuirea noastră, dându-ne șansa să ne bucurăm de viață și lume. Dar satisfacția vieții este dată până la urmă și de individualitatea fiecăruia, de cum putem genera autenticul din orice manifestare a spiritului uman. A te bucura de ceva se poate traduce prin “a găsi plăcerea în ceva”. Înseamnă a te delecta cu ceva după care tinzi sau pur și simplu râvnești să ai parte de ceva care te poate împlini. Și aș afirma că sunt multe cazuri când ceva ce mie îmi dă satisfacție, poate ție îți crează repulsie sau poate azi sunt satisfăcut de o împrejurare, iar mâine sunt total indiferent, ba mai mult mă distanțez de acea stare, înfățișare sau entitate. Oare putem să asimilăm satisfacția cu plăcerea?? Nu greșim??

Sau suntem puțin pudici ca să folosim acest cuvânt “plăcere”, care se plasează de multe ori în zona peiorativului. Ce să zică epicurienii care au fost acuzați tocmai de existența în “portofoliul” lor a acestui cuvânt?? Cei fără bariere, fără o minimă exigență etică ne spun că plăcerea înseamnă mai mult decât satisfacție. Înseamnă de fapt senzație fizică, ceea ce duce invitabil la un anumit comportament și de asemenea la o anumită raportare față de viață. Plăcerea sexuală, căci despre ea vorbesc, ne aduce în fața ochilor ceea ce unii numesc “extazul erotic”. Și reducând, unii asimilează plăcerea (la modul general) cu extazul erotic. Dar nu vreau să merg mai departe până nu spun că unul din înțelesurile cuvântului “extaz” este cel de satisfacție. Deci: plăcerea, extazul și satisfacția se pot confunda sau să zicem că provin din același trunchi. Dar am întâlnit și o altă interpretare a “extazului”, cea de admirație, adorație profundă a unei realități divine, care te duce spre exaltare. Hm… cred că putem să ne împotmolim!!! Hai să vedem cum putem să ieșim din chingi. Bun: extazul este exaltare nu?? Dar exaltarea este întru totul satisfacție?? Aș zice că exaltarea este situată undeva “mai sus”,daca mi se permite licența. Exaltarea poate aduce cu sine încântarea, înflăcărarea și se poate descarcă la limită în paroxism. Iar paroxismul este interpretat de mulți ca … zona unde culminează un sentiment, o stare de surescitare extremă. Și pot să continui, dar nu voi continua pentru că doar am vrut să arăt cum pot fi denaturate niște înțelesuri prin folosirea abuzivă a unor cuvinte într-o sofistică voită. Am pornit de la extazul erotic și am ajuns prin “șmecherii” la exaltare și paroxism. Nu este așa, pentru că plăcerea nu este strict sexuală. Plăcerea nu este doar stăpâna sexualității. Și atunci toată construcția mea cred că eșuează. Plăcerea ține și de altceva, de exemplu de ascultarea unei melodii înălțătoare. Sau de admiratul unui peisaj neobișnuit din natură. Sau chiar mâncatul unui fel de mâncare apetisant într-o atmosferă deosebită. Când bem un pahar de vin care se pretează cu o mâncare ispititoare. Mai spun?? Sau afară sunt 35 de grade și ne aruncăm în apa Mării. Minunat!!

Este plăcere pură!! În toate exemplele vedem că ne surescităm într-un mod în care apare bucuria vieții. Toate acestea ne crează senzații de încântare cu care omul trebuie să-și delecteze senzorii corpului. Dar asta nu e totul: când eram mic și treceam pe lângă un om care cerșea sau cineva care vindea flori sau ceapă…mi se umezeau ochii și o rugam pe mama mea să îmi dea câțiva bani să le dau. Nu îmi trebuiau produsele lor, ceea ce vroiam era o satisfacție, o bucurie enormă să îi fac cumva bucuroși și pe cei nevoiași. Era un soi de bucurie a mea pentru lume și oarecum un soi de plăcere, de satisfacție etică. Sau când întâlneam oameni care făceau o ispravă deosebită, aveau un curaj de a spune de exemplu lucrurilor pe nume, de a se împotrivi abuzurilor și încercarea de a da o speranță că ceea ce face, oarecum face pentru binele tuturor. Era aprecierea “binelui” pentru persoane care sunt dotate cu rațiune sau cu empatie sau curaj. Omul dacă reușește să considere și reconsidere binele, atunci ne putem da seama că plăcerea, satisfacția ține de ce avem noi mai profund în noi.

Și de a accede la un fel de desăvârșire, unde toți stimuli noștri acționează la parametrii maximi. Iar acești stimuli, simțurile noastre în fond, nu sunt destule sau mai bine zis nu pot acoperi plenitudinea dacă nu vin îmbibați de rațiune. Și de trăire, dar trăire în spirit. Frumosul nu se poate manifesta pentru cine nu înțelege conceptul și direcțiile frumosului. Adică: una este frumosul dintr-o pictură de… Veronese sau dintr-un recviem de Faure și altul este frumosul din Munții Făgăraș, peisajul unde întâlnești creste înalte, păduri, ape repezi și poteci întortocheate. Prima este satisfacție, este cu aport de minte și suflet, adică Spirit, iar a doua este senzoriala, este o percepție a senzorialului. La prima formă unde intervine și conștiință,

Kant îi spunea apercepție. Daca încercăm să mergem mai departe, vedem că frumosul sau ce pot simți eu în fața frumosului se deosebește de ceea ce pot simți în fața eticului, în fața unor virtuți. Este legat frumosul de virtute, de etică??

Ce simt în fața frumuseții nu seamănă deloc cu ce este morala, cu un gest sau o atitudine morală. Respectul moral este undeva în alt orizont și face din omul moral un deziderat de atins…sau de neatins. Isus Cristos, dincolo de habotnici sau atei și dincolo de condiționat sau necondiționat este un model de virtute morală. Este modelul care ne-a învățat că morala, virtutea, comportamentul adecvat, valorile eticii samd trebuie să primeze oricând, în orice situație limită. Este acel “imperativ categoric”?? Moralitatea mai păstrează vreo legătură sau măcar vreo corespondență dintre rațiunea teoretică și rațiunea practică?? Adică principiul datoriei noastre, a fiecăruia dintre noi, prevalează ca un nemijlocit al vieții sau este doar o formă abstractă la care facem apel în situațiile limită, în situațiile complicate?? Acest etalon al omului este întotdeauna nucleul dur al comportamentului nostru?? Dar revin: este frumos să fi etic?? Dacă iei ca model de pornire într-o minimă meditație, eticul ca o formă a libertății mele, atunci sigur oamenii îl vor prefera în detrimentul frumosului. Dar iarăși se pune o întrebare: eticul te face liber?? Eu dacă accept eticul, mă eliberez sau doar mă amăgesc că pot să dau o pată de culoare diferitelor situații?? Sau accept eticul doar pentru a rezolva fel de fel de situații care îmi sunt avantajoase?? Și atunci oare eu nu trebuie să fiu liber în gândire și acțiune ca să nu atentez la libertatea ta?? Deci dacă sunt liber, adică m-am eliberat de constrângeri impuse sau autoimpuse, eu pot să tind spre orizontul etic. Sau desigur invers: dacă eu sunt moral, atunci eu pot să mă eliberez de toate obsesile sau metehnele mele: resentimente, frustrări, vicii, idiosincrazii, răutăți de toate felurile samd. Este o formă de a înțelege necesitatea?? Necesitatea de a înțelege și libertatea ta, nu numai a mea. A înțelege că libertatea ta este pe același piedestal cu libertatea mea!! Nu este mai importantă libertatea mea decât a ta, pentru că dacă numai eu am libertate și tu nu o ai …nici eu până la urma nu sunt liber. Și atunci?? Binele înseamnă să fi etic pentru că atunci ești liber în adevăratul sens al cuvântului.

Dacă într-o societate, organizație etc unii sunt liberi și alții nu sunt, atunci nu numai că nu este bine, dar nu este nici etic!!

Deci binele înseamnă libertatea, eticul, frumosul, adică armonia, echilibrul. Frumosul nu este reprezentat numai de o statuie de Michelangelo…frumosul este și atunci când noi suntem convinși că facem bine cuiva astfel încât el să fie egalul meu în orice manifestare a omului. Așadar, chiar dacă eticul se află în alt orizont, el reușește să dea o supravaloare frumosului.

Este o exigență, dar este și o excelență de prim rang. Dar dacă ne situăm pe gândirea lui Kant, atunci putem afirma că satisfacția produsă de frumusețe este singura care este cu adevărat dezinteresată, adică singura etică. Dar poate fi pe dos.

Aș vrea să dau un exemplu din această zonă pentru a fi mai elocvent. Poate îl reușesc: să zicem că sunt un om cu bani și doresc să îmi construiesc o casa “beton”…care să impresioneze și pe cei mai exigenți arhitecți și constructori și nu numai. Fac un sondaj printre firme și găsesc câteva care pot să construiască bine, trainic, cu bani puțini și poate mai repede. Negocieri de preț, bătut palma…tra, la, la. Bun!! Să zicem că sunt un zgârcit nototiu (sau poate incurabil). Încep lucrările la casă și se derulează în primele zile pregătiri, puneri în scena, iar în mintea mea se nasc scenarii ce țin de viteza de înaintare a lucrărilor. La un moment dat mi se pare mie că treburile trenează. Mă duc la șef și îi spun că eu cred că se înaintează foarte, foarte încet, desi văd efectiv că se lucrează îndârjit. Timpul trece. Constructorii se lovesc de probleme neprevăzute, mai apar ploile, timpul nefavorabil, pământul este ciudat, se surpă, apar lucrări suplimentare samd. Bieții muncitori lucrează “pe rupte” dar deși depun efort susținut, apar necazuri neprevăzute care oamenii le rezolvă, dar totul ia timp. Atunci enervat și oarecum frustrat apelez la șeful, patronul firmei și mă plâng de toată întârzierea. Bietul patron se scuză și îmi spune de acel neprevăzut care a fost luat în calcul, dar… fatalitatea a făcut să apară situații mai delicate care necesitau timp de reacție. Începem să ne atacăm și apare o primă ostilitate în sensul că mă fac  nemulțumit, desi am văzut greutățile obiective întâmpinate. Una peste alta îi spun patronului, că trebuie să mai scadă din prețul final pentru că eu nu sunt mulțumit de înaintarea lucrărilor. Începe o altă rundă de convorbiri tensionate…faptul că nu am stabilit de la început termenii și posibilele situații neprevăzute. Ne certăm, fiecare cu dreptatea lui. Dar pentru mine era aproape un joc de gleznă, pentru că aveam unde să stau, bani aveam, numai că mie mi se părea că… și oarecum eram nerăbdător să văd casa în picioare. Și dau un ultimatum: dacă nu scade din preț renunț la ei etc, etc. Patronul după această discuție mă anunță că continuă cu prețul impus de mine. Aici vreau să ajung de fapt: adică eu am văzut toată cazna, străduința bieților oameni, care s-au lovit de situații limită, neprevăzute și am stat printre ei și tot am dat dovadă de neînțelegere, de zgârcenie nejustificată. Dar am dat dovadă și de orgoliu, lipsă de înțelegere a realității concrete. Și lucrările s-au terminat într-un final, iar casa a ieșit nemaipomenit, astfel încât recunosc că este o reușită deplină a tuturor. Dar unde vreau să ajung: acel frumos al casei s-a realizat cu o răutate din partea mea. Am tras până la limită pentru a scoate din buzunar cât mai puțini bani, știind că au fost situații în care bieții oameni s-au luptat cu natura și cu neprevăzutul. Eu am făcut economie destul de importantă, dar bieții oameni s-au chinuit și cu toate astea au reușit o lucrare deosebită. Dar acum când stau să analizez totul, recunosc că această casă frumoasă a fost realizată cu răutatea mea și cu chinul acelor constructori. Din punct de vedere moral, eu nu

l-am înțeles pe celălalt care are circumstanțe atenuante, iar acel frumos de la final nu este tocmai un “bine” din punct de vedere moral. Așadar eu am câștigat, am făcut economie, am ajuns în final la o casă superbă, dar m-a interesat numai de mine, să fac tot posibilul să nu recunosc munca grea depusă de constructori. Să trag în piept oricum pe cineva care lucrează cinstit, numai să fiu eu avantajat.

Aici vedem că frumusețea finală nu a fost însoțită de o morală pe măsură. Eu am fost mârlan, doar eu am contact. Binele nu a scos la iveală adevărul, chiar dacă frumosul s-a ivit. Mă opresc aici…continui in foiletonul 2.

Marcel Mureșan

Citește și

Este posibil astăzi Umanismul? (foileton 4)