Începem astăzi povestea unei personalități maramureșene a cărei viață a legat Ciocotișul, Plopișul, Cupșeniul și Copalnic-Mănășturul de o comunitate întemeiată în județul Satu Mare. Născut într-o familie cu unsprezece copii, fiu de învățător și nepot de preot, Valeriu Bărbosu a urmat drumul școlii și al Bisericii, avându-l profesor și mentor pe Eusebiu R. Roșca, una dintre personalitățile importante ale învățământului teologic transilvănean. A devenit dascăl, preot și protopop, iar destinul avea să-l poarte prin două războaie mondiale, prin anii întemeierii unui sat și prin suferințele unei familii obligate să-și părăsească locuința. Prima parte a acestei reconstituiri istorice urmărește originile sale, oamenii care i-au influențat formarea și începutul unei vieți dedicate educației, credinței și comunității.

PARTEA I

O familie din Ciocotiș, în care școala și biserica au devenit o tradiție

Unele biografii nu pot fi înțelese dacă sunt desprinse de istoria familiei din care provine omul. Dincolo de numele păstrat în documente, de funcțiile ocupate și de realizările care au supraviețuit trecerii timpului, există o lume a copilăriei și a formării, alcătuită din oameni, obiceiuri, experiențe și valori transmise între generații. În această lume se află adesea explicația unor alegeri pe care, privite numai prin faptele maturității, le-am putea considera întâmplătoare. Povestea protopopului Valeriu Bărbosu, originar din Ciocotiș, este una dintre acestea. Pentru a înțelege de ce un preot și învățător maramureșean a ajuns să-și dedice o mare parte a vieții întemeierii și dezvoltării unei comunități din județul Satu Mare, trebuie să ne întoarcem în satul natal, la familia sa numeroasă și la tradiția de educație și slujire bisericească din care provenea.

Valeriu Bărbosu s-a născut în anul 1888, în Ciocotiș, localitate care aparține astăzi comunei Cernești, din județul Maramureș. Satul se afla atunci în Transilvania administrată de autoritățile austro-ungare, într-o regiune în care viața românilor era strâns legată de gospodărie, biserică și școala confesională. Ciocotișul, Cerneștiul, Fânațele, Trestia, Plopișul, Făureștiul și Copalnic-Mănășturul aparțineau unei geografii umane în care legăturile dintre familii și comunități se construiseră de-a lungul generațiilor. Oamenii circulau între aceste sate pentru muncă, școală, căsătorii și îndeplinirea îndatoririlor religioase, iar învățătorii și preoții aveau un rol important în păstrarea și dezvoltarea vieții culturale românești.

Familia din care provenea Valeriu avea rădăcini vechi în Ciocotiș. Potrivit informațiilor genealogice păstrate de urmași, neamul se trăgea din Elonte Simion Bărbosu, cunoscut și sub numele Ardeleanu, un țăran înstărit al localității.

Document olograf care consemnează filiațiunea „Bărbosu/Bărbos” (n.n. – anul 1773, adăugat ulterior cu creionul), întocmit de Ștefan Bărbos (n. 1891, în Ciocotiș, jud. Maramureș), notar în Prundu Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud, și aflat în păstrarea lui Ștefan Paul Bărbos, din Bistrița.

Această origine spune ceva despre poziția familiei în lumea satului de altădată, unde pământul și gospodăria reprezentau nu numai mijloace de existență, ci și elemente de stabilitate, responsabilitate și continuitate între generații. În timp, din această familie aveau să se ridice oameni care au ales drumul învățământului, al Bisericii și al administrației, purtând numele Bărbosu dincolo de hotarele locului natal.

Valeriu era fiul învățătorului Gherasim Bărbosu și al Oftimiei, născută Pop. A fost unul dintre cei unsprezece copii ai familiei, ceea ce însemna că primii ani ai vieții s-au desfășurat într-o gospodărie foarte numeroasă. Într-o casă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, creșterea atâtor copii presupunea responsabilități importante pentru părinți și o organizare a vieții cotidiene în care fiecare membru al familiei își avea locul. Casa Bărboseștilor avea însă și o particularitate care o deosebea de multe dintre gospodăriile timpului: profesia tatălui și tradiția bisericească a înaintașilor făceau ca școala, cărțile și educația să ocupe un loc important în acest univers familial.

Bunicul lui Valeriu, Ștefan Bărbosu, a fost preot în Plopiș, localitate aparținătoare astăzi comunei Șișești. Activitatea sa este documentată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și dezvăluie un om preocupat nu numai de viața religioasă, ci și de educarea copiilor. În acea vreme, pentru mulți dintre locuitorii Plopișului, accesul la școală reprezenta o problemă dificilă. Copiii trebuiau să meargă la Făurești, iar distanța, starea materială a familiilor și lipsa unor condiții potrivite împiedicau frecventarea regulată a cursurilor.

În anul 1868, preotul Ștefan Bărbosu consemna că doisprezece copii din Plopiș frecventau școala din Făurești. Șase ani mai târziu, la 10 septembrie 1874, el se afla printre semnatarii unei solicitări adresate protopopului Ioan Șovrea, prin care comunitatea cerea sprijin pentru înființarea unei școli proprii. Documentul păstrează o imagine dureroasă a condițiilor în care trăiau unele familii: copii lipsiți de îmbrăcăminte potrivită, nevoiți să parcurgă distanțe mari și fără hrană suficientă pentru timpul petrecut departe de casă. La aceste greutăți se adăuga traversarea râului Cavnic, care devenea periculoasă atunci când apele creșteau. Solicitarea a ajuns la autoritățile bisericești de la Sibiu, iar în octombrie 1874 înființarea școlii a fost aprobată, cu condiția îndeplinirii cerințelor legale privind localul, pregătirea învățătorului și durata cursurilor.

Este o mărturie importantă pentru istoria familiei Bărbosu. Cu mult înainte ca nepotul său să ajungă învățător și, mai târziu, preot, Ștefan Bărbosu încerca să rezolve o problemă care afecta direct viitorul copiilor unei comunități. Nu se limita la constatarea sărăciei și a dificultăților, ci participa la căutarea unei soluții. Această preocupare pentru educație avea să se regăsească, într-o altă formă și într-o altă generație, în activitatea tatălui lui Valeriu.

Gherasim Bărbosu a fost învățător la Ciocotiș, iar documentele istorice îi urmăresc activitatea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cercetările privind învățământul confesional din Chioar îl menționează printre dascălii localității, într-o perioadă în care școlile românești se confruntau cu dificultăți materiale, administrative și politice. În 1872, numele său apărea pe o listă a învățătorilor pentru care se solicita sprijin financiar din partea autorităților bisericești de la Sibiu, deoarece situația materială a dascălilor din satele transilvănene era adesea precară, iar salariile depindeau de posibilitățile comunităților care susțineau școlile confesionale.

În 1874, Gherasim Bărbosu s-a confruntat cu o asemenea dificultate, după reducerea remunerației sale. Conflictul a ajuns în atenția autorităților bisericești superioare, care au intervenit pentru restabilirea drepturilor învățătorului. Episodul este relevant pentru înțelegerea lumii în care avea să se nască Valeriu. Profesia tatălui nu oferea neapărat siguranță materială și nici o existență lipsită de griji, dar reprezenta o responsabilitate socială importantă, asumată într-o vreme în care învățământul românesc se confrunta cu numeroase obstacole.

Cu toate aceste, în noiembrie 1878, Gherasim Bărbosu raporta lucrările de reparare a clădirii școlare din Ciocotiș, lucrări care întârziaseră începerea cursurilor. În anul școlar 1878–1879, școala avea optzeci și patru de copii înscriși, cu vârste între șase și doisprezece ani. Pentru un sat din acea perioadă, numărul reprezenta o responsabilitate considerabilă, iar asigurarea unor condiții corespunzătoare presupunea eforturi din partea dascălului, a parohiei și a întregii comunități.

O altă informație, păstrată în documentele Arhivelor Naționale, Serviciul Județean Maramureș, adaugă o dimensiune importantă portretului său profesional. La reuniunea învățătorilor din Protopopiatul Cetatea de Piatră, desfășurată în ianuarie 1885, Gherasim Bărbosu a prezentat o lucrare despre metodele de predare a scrierii și citirii. Nu era, așadar, numai un dascăl preocupat să-și îndeplinească îndatoririle zilnice, ci și un om interesat de pedagogie și de îmbunătățirea modului în care copiii învățau. Această preocupare este cu atât mai semnificativă cu cât se manifesta într-o perioadă în care accesul la formarea profesională și la materialele didactice era incomparabil mai dificil decât astăzi.

Într-un asemenea mediu familial a crescut Valeriu Bărbosu. Bunicul fusese preot și contribuise la eforturile pentru înființarea unei școli, tatăl era învățător și participa la dezbaterile pedagogice ale vremii, iar familia numeroasă făcea parte din viața unei comunități cu tradiții religioase și culturale puternice. Alegerea tânărului de a urma, la rândul său, drumul învățământului se înscria astfel într-o continuitate familială. Ceea ce pentru alți copii putea fi o profesie cunoscută numai din exterior, pentru el reprezenta o realitate prezentă chiar în viața de acasă.

Dintre cei unsprezece copii ai familiei, drumurile unora aveau să ducă departe de Ciocotiș. Unul dintre frații lui Valeriu, Ștefan Bărbosu, a devenit notar în zona Bistriței. Numele unui notar Ștefan Bărbos, întâlnit și sub forma Bărboș, apare în documentele interbelice din Prundu Bârgăului, unde este consemnat începând din 1930. Istoria acestei ramuri familiale se leagă astfel de spațiul bistrițean, unde numele Bărbos a rămas prezent și în generațiile următoare.

Acest Ștefan Bărbosu trebuie deosebit de un alt purtător al aceluiași nume, originar tot din Ciocotiș, care avea să devină preot și protopop la Baia Mare. Identitatea numelui, apropierea de vârstă și faptul că proveneau din aceeași localitate pot crea confuzii între biografiile lor. Potrivit unei informații păstrate în memoria familiei, între Valeriu și viitorul protopop băimărean Ștefan Bărbos ar fi existat o relație de prietenie în tinerețe. Cei doi aveau preocupări asemănătoare pentru educație și viața comunităților românești, iar activitatea lor avea să fie legată de mai multe localități ale regiunii Lăpușului. Informația adaugă o dimensiune personală mediului în care s-a format Valeriu, fără a confunda această prietenie cu legăturile sale de familie.

Primele clase le-a urmat în Ciocotiș, iar pregătirea pedagogică și-a continuat-o, potrivit informațiilor biografice locale, la Năsăud, unul dintre centrele importante ale învățământului românesc transilvănean.

Anii de liceu, Școala normală din localitatea Năsăud, jud. Bistrița-Năsaud.
Părintele Protopop Valeriu Bărbosu (al doilea din dreapta cu carte în mână), cu fratele său Ștefan Bărbos (centru jos) 

Plecarea la studii reprezenta un moment deosebit pentru un tânăr dintr-o localitate rurală, deoarece îi deschidea accesul la o lume intelectuală mai largă, în care se întâlneau pedagogia, literatura, istoria și preocupările pentru dezvoltarea societății românești. Școlile care pregăteau viitorii dascăli aveau o responsabilitate aparte, fiindcă absolvenții lor urmau să lucreze adesea în comunități cu mijloace materiale limitate și cu nevoi educaționale considerabile.

În formarea intelectuală și spirituală a lui Valeriu Bărbosu, un loc important l-a ocupat Eusebiu R. Roșca, care i-a fost profesor și mentor, potrivit informațiilor păstrate în familie. Relația cu această personalitate a învățământului teologic transilvănean oferă o perspectivă mai profundă asupra pregătirii viitorului protopop, deoarece leagă experiența sa de dascăl de un mediu în care educația, cultura și slujirea bisericească erau privite ca responsabilități complementare.

Eusebiu R. Roșca, născut în 1856 și trecut la cele veșnice în 1944, a fost una dintre figurile reprezentative ale învățământului teologic de la Sibiu. După studii teologice și juridice, a devenit profesor de drept canonic, iar în 1895 a preluat conducerea Institutului Teologic-Pedagogic „Andreian”, instituție pe care avea să o conducă până în 1928. A fost hirotonit preot în 1896, a intrat în monahism în 1899, iar în 1915 a primit rangul de arhimandrit. În timpul activității sale, institutul sibian a pregătit numeroase generații de învățători și preoți, devenind unul dintre centrele importante ale culturii teologice și pedagogice românești din Transilvania.

Eusebiu Roșca nu era numai conducătorul unei instituții de învățământ. Fusese redactor al ziarului Telegraful Român, secretar al Arhiepiscopiei Sibiului, profesor și autor al unor lucrări care au contribuit la cunoașterea istoriei bisericești și a educației teologice. În anul 1911 a publicat Monografia Institutului Seminarial Teologic-Pedagogic „Andreian”, lucrare de referință pentru istoria instituției. Personalitatea sa reunea experiența profesorului, pregătirea teologului și responsabilitatea omului implicat în viața Bisericii și a societății românești.

Tablou de absolvire : Profesor și mentor – dr. Eusebiu R.Roșca / Frații Valeriu Bărbosu și Ștefan Bărbosu

Pentru Valeriu Bărbosu, influența unui asemenea profesor și mentor se înscria într-un parcurs care începuse în familia din Ciocotiș. Bunicul fusese preot, tatăl învățător, iar pregătirea dobândită în anii studiilor îi deschidea posibilitatea de a reuni aceste două tradiții în propria sa activitate. Relația cu Eusebiu R. Roșca este importantă tocmai pentru că ajută la înțelegerea continuității dintre preocupările educative și cele bisericești care aveau să-i definească maturitatea. Mai târziu, Valeriu nu va considera școala și biserica două lumi separate, ci instituții care puteau contribui împreună la dezvoltarea unei comunități.

Tinerețea lui Valeriu Bărbosu s-a desfășurat într-o perioadă de mari tensiuni politice și sociale. În anul 1914, potrivit datelor biografice locale, s-a căsătorit cu Aurelia Nodas, originară din Costeni, o altă localitate maramureșeană. Căsătoria a reprezentat începutul unei vieți de familie care avea să cunoască atât împlinirile unei existențe construite prin muncă, cât și suferințe deosebit de grele. Valeriu și Aurelia au avut patru copii, iar familia avea să-i fie alături în anii activității didactice și bisericești, dar și în timpul refugiului care le va schimba radical viața.

Tot în anul 1914 a început Primul Război Mondial. O prezentare biografică a lui Valeriu Bărbosu consemnează participarea sa la conflagrație, experiență care îl așază în rândul generației de români transilvăneni a căror tinerețe a fost marcată de destrămarea vechii ordini politice europene.

Valeriu Bărbosu și soția, in perioada serviciului militar

Războiul a afectat puternic și comunitatea sa natală. Cercetările istorice dedicate Ciocotișului au identificat numeroși bărbați mobilizați, familii care și-au pierdut apropiații și oameni întorși de pe front cu răni sau infirmități. Pentru satele din regiune, războiul nu a fost un eveniment îndepărtat, ci o realitate prezentă prin absența celor plecați, prin pierderile suferite și prin schimbările care aveau să urmeze.

După război, Valeriu Bărbosu apare în documentele Asociațiunii ASTRA, una dintre cele mai importante organizații culturale românești. În revista Transilvania, numele său este consemnat sub forma Valer Bărbos, învățător la Cupșeni. Această mențiune ne permite să-l regăsim în lumea școlilor maramureșene de după Marea Unire, într-o perioadă în care comunitățile rurale aveau nevoie de oameni pregătiți să contribuie la dezvoltarea învățământului și la răspândirea culturii.

Valeriu Bărbos, alături soția, în fața școlii din Cupșeni

Activitatea lui Valeriu Bărbosu nu s-a limitat la orele de clasă. Asemenea multor dascăli ai generației sale, a considerat că educația presupune și organizarea unor activități pentru adulți, dezvoltarea vieții culturale și participarea la inițiative prin care oamenii puteau dobândi cunoștințe folositoare. În satele în care bibliotecile erau puține, iar accesul la informație depindea de posibilitățile fiecărei familii, conferințele, corurile și spectacolele aveau o importanță mult mai mare decât ar sugera astăzi caracterul lor aparent recreativ.

Un loc deosebit în această activitate l-a avut Copalnic-Mănășturul. Istoricul corului local îl consemnează pe Valeriu Bărbosu drept conducător al formației începând din anul 1918, într-o perioadă în care muzica corală era strâns legată de manifestările culturale și naționale ale românilor transilvăneni. Corul a participat la manifestări desfășurate în contextul Unirii Transilvaniei cu România, iar activitatea sa sub conducerea învățătorului din Ciocotiș a continuat până în 1924. În acel an, conducerea formației a fost preluată de Teodor Pașca, un alt dascăl preocupat de dezvoltarea vieții muzicale și culturale.

În Copalnic-Mănăștur, Valeriu Bărbosu a colaborat cu alți învățători și oameni de cultură ai regiunii. Îl regăsim în rapoartele ASTRA, alături de cei care organizau conferințe, reprezentații teatrale și activități educative. Era o lume în care inițiativele culturale se bazau, în mare măsură, pe energia unor oameni dispuși să-și dedice timpul dezvoltării comunităților. Satele nu dispuneau de instituțiile și mijloacele materiale ale orașelor, dar aveau dascăli și preoți care încercau să compenseze aceste lipsuri prin muncă și perseverență.

Raportul Despărțământului Copalnic-Mănăștur, publicat în revista Transilvania în 1924, este unul dintre cele mai importante documente pentru reconstituirea activității sale din această perioadă. Valeriu Bărbosu a susținut conferințe despre Avram Iancu la Copalnic-Mănăștur, Cernești, Preluca Nouă și Ciocotiș, despre Gheorghe Lazăr la Fânațe și despre grădinărit și rotația culturilor la Cernești. Diversitatea acestor subiecte arată că preocupările sale cuprindeau atât istoria și cultura națională, cât și aspecte practice ale vieții rurale. Educația nu era privită ca o activitate rezervată copiilor, ci ca o responsabilitate care se putea extinde asupra întregii comunități.

Întoarcerea lui Valeriu Bărbosu la Ciocotiș pentru a susține o conferință merită o atenție aparte. Plecase din sat pentru a-și continua studiile, devenise învățător și își câștigase experiența profesională în alte comunități, dar nu pierduse legătura cu locul natal. În Ciocotiș se aflau rădăcinile familiei, amintirea tatălui învățător și tradiția înaintașilor care contribuiseră la viața bisericească și școlară a regiunii. Revenea acum în fața consătenilor ca om format, pentru a le vorbi despre una dintre personalitățile importante ale istoriei românilor transilvăneni. În această întoarcere se poate recunoaște continuitatea dintre copilul care învățase primele litere în sat și dascălul care se preocupa de educarea celorlalți.

Până la mijlocul anilor 1920, Valeriu Bărbosu acumulase deja o experiență profesională și umană considerabilă. Provenea dintr-o familie cu tradiții în învățământ și viața bisericească, traversase Primul Război Mondial, își întemeiase propria familie, lucrase ca dascăl și participase la dezvoltarea culturală a mai multor comunități maramureșene. Cunoștea greutățile satelor, înțelegea cât de mult putea însemna o școală pentru copii și avea experiența organizării unor activități care îi adunau pe oameni în jurul unor preocupări comune.

Pregătirea intelectuală și spirituală, tradiția familială și îndrumarea profesorului Eusebiu R. Roșca se regăsesc în cele două direcții care aveau să-i definească existența: învățământul și preoția. Drumul către slujirea bisericească nu a însemnat abandonarea preocupărilor educative, ci continuarea lor într-o formă care îi permitea să contribuie și mai mult la viața comunităților. Bunicul Ștefan slujise ca preot în Plopiș, tatăl Gherasim fusese învățător în Ciocotiș, iar Valeriu avea să reunească aceste două tradiții în propria sa activitate.

În anul 1926, Valeriu Bărbosu era deja preot și a devenit primul paroh al satului Principele Mihai, din județul Satu Mare. Cercetarea istoricului Viorel Câmpean confirmă că a slujit comunitatea încă de la întemeierea acesteia și că a îndeplinit, în același timp, funcția de director al școlii. Era o responsabilitate care corespundea pregătirii și experienței sale, dar care avea să depășească, în practică, limitele obișnuite ale celor două profesii.

Pentru a înțelege ce avea să însemne această nouă etapă, trebuie să privim contextul României de după Marea Unire. Reforma agrară din 1921 făcuse posibilă împroprietărirea unui număr mare de familii țărănești, iar în anumite regiuni au apărut așezări noi, întemeiate de oameni care părăseau satele de origine pentru a-și construi gospodării pe pământurile primite. În apropierea localităților Doba și Boghiș, aproximativ șaptezeci de familii urmau să întemeieze un asemenea sat. Multe proveneau din regiuni maramureșene și sătmărene, iar începutul noii vieți presupunea ridicarea caselor, organizarea școlii, construirea bisericii și formarea legăturilor dintre oameni.

Localitatea a primit numele Principele Mihai, după viitorul rege Mihai I al României, iar mai târziu avea să fie cunoscută sub numele Traian. Era o așezare care abia începea să existe, într-o lume în care speranța unei vieți mai bune se întâlnea cu greutățile concrete ale întemeierii unor gospodării. Oamenii aveau pământ și locuri pentru case, dar nu dispuneau încă de toate instituțiile necesare unei comunități stabile. Școala trebuia organizată, viața religioasă avea nevoie de un spațiu propriu, iar familiile venite din locuri diferite trebuiau să învețe să trăiască împreună.

În această comunitate avea să-și continue activitatea Valeriu Bărbosu, purtând cu sine experiența acumulată în școlile Maramureșului, pregătirea intelectuală și spirituală dobândită de-a lungul anilor și tradiția unei familii în care educația și slujirea bisericească se întâlniseră de mai multe generații. Venea ca preot și director de școală, dar responsabilitățile sale aveau să depășească aceste două funcții. În anii următori, va contribui la organizarea vieții culturale, la ridicarea unei biserici și la construirea unui edificiu școlar, devenind unul dintre oamenii de care avea să se lege întreaga istorie a satului.

Pentru Valeriu Bărbosu începea astfel perioada cea mai importantă a maturității sale. Avea treizeci și opt de ani, o familie și o îndelungată experiență în lucrul cu oamenii. Provenea dintr-un neam în care bunicul se implicase în eforturile pentru înființarea unei școli în Plopiș, iar tatăl dedicase ani de muncă învățământului din Ciocotiș. Acum urma să contribuie el însuși la organizarea unei școli și a unei parohii într-un loc nou. Dar ceea ce avea să construiască prin muncă și perseverență, peste numai paisprezece ani va fi pus în primejdie de evenimentele care au schimbat granițele României și au adus suferința în propria sa familie.

Va urma: Partea a II-a – Principele Mihai, satul în care un dascăl din Ciocotiș a ridicat o școală, a ctitorit o biserică și a devenit protopop.

Surse FOTO: Domnișoara Maria Rodica Bărbosu, Traian, județul Satu Mare / Paul Ștefan Bărbos, Bistrița

Surse documentare: Viorel Câmpean, Oameni și locuri din Sătmar, Editura Citadela, 2008 / Augustin Neaga, Ciocotiș. File de istorie și legendă, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014 / Cristian Marțian, Din istoria învățământului confesional român ortodox în Protopresbiteriatul Cetății de Piatră (Chioar), în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Theologia Orthodoxa, 2011 / Filip Dan Andrei, Conferințe învățătorești din secolul al XIX-lea, în Revista Arhivei Maramureșene, 2012 / Marius Câmpeanu, cercetări privind istoria învățământului și participarea locuitorilor din Ciocotiș la Primul Război Mondial / Revista Transilvania, ASTRA, 1918–1924 / Basilica.ro, biografia arhimandritului Eusebiu R. Roșca / Anuarul Bârgăuan, 2016 și 2020–2021 / Monitorul Oficial, 1936 / Monografia comunei Cernești.

Lasă un comentariu