Orizontul Muzicii în Cultură (foileton 1)

Există un imbold estetic, care se vrea o clipă culminantă a omului pentru a da sens lui și lumii în care trăiește. Și dacă mulți dintre noi admit că există un sens în această lume, ei admit mai voalat și faptul că în această lume tot ceea ce este diferit de mine, poate contribui la acest concert sau această simfonie în care totul, dar totul se îndreaptă spre ceva comun, universal, ceva care este ca un țel al omenirii. Iar acest drum este de fapt sensul nostru al celor care pătrund în toate măruntaiele de unde rezultă acest fenomen extraordinar de a ne întreba mereu: “de fapt ce contează în viața noastră??” Și oarecum, dacă noi realizăm că putem avea totuși foarte multe puncte comune, putem să ne “satisfacem” sufletește.

Unii spun că toți suntem zămisliți din același aluat, că mergem pe același drum, că vrem binele și admirăm frumosul, că lucrurile în lumea asta s-ar putea îndrepta spre direcția de unde să putem spera la desăvârșire. Modul în care noi privim “Omul” și condiția omului, se repercutează asupra lumii, asupra lucrurilor și toate astea noi le revendicăm ca fiind ale noastre, ca făcând parte dintr-un patrimoniu al colectivității umane. Orice casă care o construim, orice tablou pe care îl pictăm, orice restaurant pe care îl frecventăm vrem să își lase amprenta peste locul unde noi coexistăm. Orice loc, orice împrejurare își are amprenta până la urmă pe modul cum noi ne-am dedicat vieții și cum am îmbrățișat acest mod estetic de a putea privi lumea. Estetica ține și de modul concret cum oamenii privesc viața, cum o apreciază, cum vor sau sunt dispuși să o înfrumusețeze cu Cultură și Artă.

O viață fară Artă (în general), fară științe umaniste, fară științele naturii nu poate duce ființa umana la împlinire. Omul nu este clădit numai din rațiune rece și seacă, din gândire care scrutează macro și micro universul. Omul are nevoie și de momente când erudiția și enciclopedismul nu mai pot satisface mulțumirea personală. De ce?? Pentru că Spiritul prin propria constituire, nu se poate coagula numai când are atât componenta rece și seacă a rațiunii, cât și componenta calda și suculenta a afectului, a trăirii. Ori științele naturii de exemplu, adică fizica, chimia, biologia, dar și științele Pământului, adică geologia, ecologia samd, au o problemă de natură dogmatică. În ce sens: Științele naturii fac parte din Spirit. Dar nu reprezintă decât o componentă, pentru că doar rațiunea, știința în integralitatea ei, metodele de investigare de factură științifică samd sunt până la urma formele cele mai elaborate de a ajunge la un adevăr măsurabil, cuantificabil, care are pretenția certitudinii. Apoi există experimentul, laboratorul, tehnica cu toată tehnologia ei, care toate împreună crează o zona a adevărurilor reci, fade care au în substanța lor expresia anostului și plictisului. Dar crează și un soi de posibilă decuplare a omului de Spirit, crează o forță centrifugă care îndepărtează științele naturii de esență omului, în sensul că condiția omului este strict legată de componenta spirituală, adică și de afect, de sentiment. Omul nu este întreg fară afect. Spiritul nu este întreg fară componenta afectivă. Omul a creat Spiritul. (Unii spun invers: Spiritul a create Omul. E de discutat…). L-a creat prin genialitatea lui, prin nevoia unei idealități a lumii. Absolutul, Infinitul, chiar Nimicul sunt construcții ale nevoii de idealitate, adică de a da lumii și omului explicarea existenței și a nevoii de Absolut. Și acest lucru este fără urmă de tăgadă normal, de bun simț. Omul a creat din nevoie divinitatea, tocmai pentru a reuși să se raporteze la ceva înalt…cel mai înalt. Speranța omului a fost și este în ceva care să îl poată îndruma spre rezolvarea propriilor aspirații și nevoi. Iar speranța este o caracteristică atât a rațiunii, cât și a afectului. Spiritul are această componentă a speranței, tocmai pentru că omul, ctitorind Spiritul, s-a zămislit pe el cu toate ale lui. Dar această mult criticată rațiune, are și subtilitățile ei. Dar și capriciile ei.

Ce soi de subtilități poate avea?? Rațiunea are capacitatea de a se întrebă de orice este sau există, de orice care nu poate fi înțeles sau cunoscut. Rațiunea se poate întreba și de lucruri care fac parte dintr-o altă ordine a lumii. De lucruri care nu par logice. De lucruri care fac parte din zona speculativă. De ipoteze, de sensuri, de lucruri care nu se supun determinismului. Pur și simplu rațiunea chestionează lucruri și manifestări chiar dacă nu va primi un răspuns în zona credibilului. Dar marea realizare este că rațiunea asta face (de capul ei) despre lucruri care sunt contestate…și uneori pe bună dreptate. Adică: când un “cinic” sau un “vitalist” sau un “ezoteric” sau un “mistic” face o afirmație sau alta…tot rațiunii îi revine sarcina să deslușească ce se ascunde după aceste dorinți de a găsi explicații cu sau fară argumente. Ori rațiunea este chemată – chiar dacă ea nu este agreată de creaționiști – să aibă o privire și dinăuntru și din afara oricărui lucru. O metafizică care face referire la ceva, o privire critică, se poate face numai apelând la rațiune.

Chiar dacă sunt momente când ni se sterpezezc dinții. Iraționalul, fantasmaticul, solipsismul etc ca să poată să își expună “concepțiile” au într-un fel sau altul nevoie de rațiune. Altfel nu se poate. Deci cei care înfierează rațiunea, (confundând-o cu materialitatea cruntă din care s-a hrănit marxismul), fac o mare greșeală pentru că de exemplu kabala, ocultismul când vor să interpreteze Vechiul Testament apelează tot la rațiune, chiar dacă fapte și manifestări stau sub zodia supranaturalului, a miraculosului. Iraționalul pur nu se poate justifica chiar în lipsa determinismului. Dacă am văzut cum stă treaba cu rațiunea, să vedem ce vrea afectul ăsta și de ce Spiritul se poate coagula numai concomitent cu rațiune și afect. În primul rând pledoaria rațiunii, adică autodefinirea ei (sau definirea prin ea însăși fară subterfugii), poate juca în anumite situații un rol nefast pentru că ajunge să subjuge afectul. După aceea: ezitările și îndoielile rațiunii (sigur din motive întemeiate de cele mai multe ori) au făcut loc certitudinii de factură ocultă care ucide dialogul, argumentele, dezbaterea liberă și au potențat în cele din urmă dogmatismul, stereotipurile și cunoașterea bazata pe “datul cu părerea”, teoreziile. Dar ce facem cu afectul?? A fost el înjosit sau scos de pe traiectoria lui cu ajutorul rațiunii?? Din păcate a existat în istorie o aplecare masivă spre a explica și a zugravi prin intermediul rațiunii ceea ce nu era de apanajul ei.

Esteticul, armonia, elocința, frumosul în toată splendoarea lui nu se poate explica integral prin rațiune. Rațiunea poate fi factor prim sau un adjutant, dar nu vioara întăi. Cum pot eu să explic trăirea unei creații artistice prin rațiune?? Prin rațiune pot eventual să întreb despre modalitățile intrinseci ale ajungerii la emoție, la trăire. Dar emoția, trăirea efectivă ca fenomen, nu o pot explica. Emoția pură, acea formă inefabilă se desprinde de rațiune și este de sine stătătoare. Substanța emoției nu are corespondent în nimic material, este iubire, adică concept subtil din inima creatorului și a consumatorului. Emoția este starea care se naște din ecstaza, adică din ieșirea din propriul sine la fel ca și iubirea. Dar există o plagă care vine din zona rațiunii, dar vine mai precis de la științele naturii. Este vorba de explicarea emoției și trăirii prin biologie, ca știință pur naturală. Este până la urma o îngenunchere a esteticului, a judecații de valoare, a frumosului care generează emoția. Aceasta tendință a explicării prin biologic a trăirilor noastre (cel puțin estetice) conferă o preeminență genelor noastre, adică omului văzut din perspectiva biologică. Omul este deposedat de natura lui intima ca existență plenară. Și omul este astfel izgonit din orizontul frumosului, a sensibilului, a sublimului, a lacrimilor, a nopților nedormite sub imperiul aproprierii extaticului, care poate sunt forma cea mai înaltă a unei senzații, a unui sentiment (poate paroxism la limită). Adică o materializare ideatică a modului de a trăi desăvârșirea, de a admira inefabilul. Biologicul și explicarea trăirilor prin biologic ne pervertește în așa mod încât ne îndeamnă să nu ne mai gândim la muzică, la pictură, la peisaje de munte sau de mare, la minunățiile lumii, pentru că totul se explică (și rezultă după unii), din interacțiunea substanțelor biologice din interiorul corpului nostru material. Condiția noastră umană s-a încropit demult, atunci când omul a pășit pe drumul Spiritului, iar Spiritul s-a format numai datorită nouă. Dar Spiritul în complexitatea lui nu ne-a dat “mură-n gură” cheia descifrării Artei, a Muzicii, a ce presupune emoția rezultată din sublimul artistic. Dar ne-a lăsat o portiță să descoperim că fără ele, noi oamenii nu putem fi întregi. Și Spiritul “ne-a spus” și noi nu am băgat de seamă că numai de noi depinde să ne putem da seama că rațiunea și afectul au aceiași pondere în conturarea personalității noastre spirituale. Mă opresc aici și voi continua în partea a doua.

Marcel Mureșan

Citește și