Voi continua cu partea a patra a dialogului.
– Dar să nu trecem cu vederea că Heraclit considera mișcarea ca fiind esența realității. Heraclit spunea că totul se află într-o continuă mișcare, conform principiului “panta rei”. Totul curge.
– Și să nu uităm, dacă tot suntem la Heraclit, că opozițiile și contradicțiile sunt sursa dinamicii universale, iar această mișcare este rezultatul interacțiunii tuturor contrariilor.
– Corect. Dar să nu ne îndepărtam de cei doi mari gânditori: Platon spune că mișcarea este asociată cu lumea sensibilă și ca atare este imperfectă, fiind inferioară și limitată. Doar lumea ideilor este perfectă și imuabilă. Dar astea le-am mai discutat. Am făcut un mic ocol, dar mulți gânditori din acele vremi au ajuns să considere mișcarea ca dătătoare de activități elevate cum este Arta.
– Un singur lucru mai vreau să spun: Stoicii au conceput mișcarea ca temeiul armoniniei omului cu natura, dar și acceptarea de către om a destinului său. Vedeți, aici nu pot să nu amintesc – chiar dacă ne îndepărtam de la ce am început și ce ne-am propus – stoicii spuneau că Universul este guvernat de legi absolute și că mișcarea este parte integrantă a unui plan divin. Și o propoziție mai zic despre asta: Înțelepciunea stoicilor constă în a trai în acord cu Natura și a acepta că tot ce ni se întâmplă este necesar.
– Hai să trecem la oile noastre: și ca să încercăm o minimă concluzie, putem spune că Arta vrea să se ocupe cu “devenirea”, adică cu faptul că ceva, un lucru, poate ajunge un “produs” final. Și aici este vorba de o reflexie a omului asupra modului cum ceva devine altceva, mai bine zis un lucru finit, desăvârșit.
– Domn’ Profesor, dar și oile altora sunt interesante, nostime, te învață să parcurgi un drum al gândirii. Ha, ha, ha.
– Parcurgi, parcurgi…dar dacă ne îndepărtam de oile noastre, riscăm confuziile. Ha, Ha, Ha. Poate dacă le aducem în discuție ne edificam mai mult de ale noastre.
– Ne edificăm și poate aflam că ale noastre oi sunt mai “frumoase și mai bălțate”. Ha, ha ha. Legea comparației…
– Bun, să revenim: Arta se ocupă cu creația care se exercită asupra lucrurilor. Dar această creație este apanajul omului, care înfăptuiește creația după creația divină. Iar Natura este aceea care produce în conformitate cu un tipar, un model care reprezintă “forma”. De aceea forma este primordiala la Aristotel. Pentru că forma reprezintă împlinirea care contează cel mai mult pentru om.
– Aș dori să ne abatem asupra unui concept specific Artei care se numește “imitație”. Și aici Platon își expune un crez asupra idealului artistic în ce privește toate activitățile creatoare de imagini și de plăceri. După cum știm filozofia lui Platon are că pivot central “ideea de bine”. Cu aceasta preeminență, Platon a introdus conceptul de “Arta suverană” bazată pe ideea de Bine. Dar dacă ne întoarcem la “imitație”, la Arta imitativă adusă în discuție, Platon spune că își găsește locul, în funcția acestei Arte de a fi un factor de dezvoltare, în calitatea ei de a produce lucruri normale, dar foarte frumoase. La Stagirit, “imitația” este aplicată la poezie și este concepută conform unei idei care caracterizează intrinsecul Artei.
– Și dacă am ajuns iarăși la Aristotel, sistemul estetic este legat de dezvoltarea generală a funcției imitative. A fi inventiv se traduce prin a avea intuiție și această intuiție reprezintă forma superioară de Arta. Referitor la intuiție, creația poetica pentru Aristotel are o componentă a imitației care este genetică, înnăscută și această intuiție are originea în Etică și în Teoria cunoașterii. În “Etica”, omul educat își inhiba pornirile, impulsurile naturale și se bazează pe rațiune pentru a ajunge de la instinct la iubire. Cealaltă componenta, adică cunoașterea, este legată de experiența senzorială, care dacă este irațională, nu duce la cunoaștere. Senzația trebuie să fie depozitată în memorie ca ea să poată fi semnificativă. Experiența aceasta trebuie să fie raționalizată de Arte și de Științe care împreună pot duce la înțelepciunea și maturizarea omului.
– Aristotel în Poetica, spune că inteligența trebuie să se instaleze în om ca o putere de universalizare, adică de transcedere a elementului particular, iar în câmpul Artei imitative prima condiție este capacitatea de a combina părțile într-un întreg. Ceea ce nu este totdeauna ușor. Elementele estetice se organizează, se coagulează datorita artistului în diferite proporții și totul se face cu ajutorul rațiunii. Domn’ Profesor, așa cum amintiți și dumneavoastră: există aici acel universal de care noi am discutat. Acel stadiu cum îl numiți, care corespunde cu combinarea în sensul complementarității. Și asta se face cu anumite proporții.
– Da, așa este. Armonia până la urmă este dată de știința proporțiilor, raporturile între sunete, culori, cuvinte în cazul poeziei. Chiar în retorică, pentru a fi coerent și elocvent se impune o inteligență a cuvintelor în frază. După Aristotel vedem că amestecând într-un mod adecvat sau intuitiv sunete și culori se înfăptuiește până la urmă un “obiect artistic” original. Apoi, folosirea inteligentă a metaforelor în poezie duce la asocierea și crearea unei predispoziții foarte benefice. Și toate astea crează calitatea actului artistic.
– Domn’ Profesor toate astea se învață la un moment dat. Prinzi o dexteritate care se răsfrânge în timp asupra creației artistice. Și chiar dacă Aristotel afirmă că artistul nu poate să înțeleagă complet metabolismul intern al realizării artisticului, eu spun că la un moment dat rațiunea și experiența își pot spune cuvântul în sensul că o formă artistică odată asimitată sau incorporată reușește să atingă afectul astfel încât consumatorul de Artă să se înalțe, să ajungă la elevare.
– Deci, aici avem un soi de empirism care duce la ilustrarea sensibilității nemijlocite. Și acest nemijlocit se manifestă cel mai direct în muzică. Acordul muzical și starea sufletească creată de aceste acorduri, duce la o legătură sensibilă care atinge sufletul. Aristotel, întărește ideea că muzica este cea mai instantanee dintre formele artistice care pe lângă starea imitativă poate fi și etică. Dar spune că intre muzică și stările morale este o apropiere instantanee, o apropiere care în pictură sau sculptură de exemplu, este mai anevoioasă. Aici este vorba, ne spune Stagiritul de coabitarea între energia mobilă a sufletului și energia mobilă a muzicii care împreună oferă accesul rapid al ascultătorului la încântare, la farmec.
– Pledoaria aceasta în ce privește Muzica este dusă de Aristotel până acolo încât afirmă că deși corpul, trupul omenesc este cel îmbibat de pasiune, el nu constituie adevărata substanță a pasiunii. Plăcerea, în sensul înalt al cuvântului este dată de esența sufletului nostru care face legătura între corpul meu și strălucirea, elocvența, intuiția, imitația date de capacitatea mea estetică. Dar vreau să mai întăresc ceva: Aristotel ne spune că gradul de universalitate al esteticii este dat de calitatea de a fi onorabilă. Scopul unic al formelor estetice este cunoașterea intelectuală și realizarea unei ordini prin simetrie, adică realizarea armoniei prin acel scop unic al tragediei care după Aristotel este dat de capacitatea tragediei de a genera o rețea de coeziune sufletească.
– Corect. În texte Aristotel ne spune că tragedia dispune în întregul ei de o “unitate de acțiune” și ne poate duce spre “filozofie”.
– Să nu uităm că în Poetica, el spune că tragedia prefigurează raționalitatea științei, tocmai prin aportul de raționalitate. Și asta pentru că în tragedie, trăind o experiență se naște capacitatea noastră de a da explicație cauzalității evenimentelor.
– Bună remarcă. Dar o explicație, o argumentare, căutarea determinatiilor sunt apanajul științei. A dori să afli cauza reală și argumentată a unei experiențe cum este în tragedie, înseamnă nici mai mult nici mai puțin să descoperi rostul omului prin raportare la Cultură în integralitatea ei.
– Deci, aici se poate vedea că funcția estetică se verifică. Adică Estetica înseamnă Artă și Cunoaștere. Ori “a cunoaște” ne duce spre un adevăr, pe care noi trebuie să-l descoperim. De ce??: pentru că artistul, poetul de exemplu, nu are menirea să povestească întâmplări adevărate, ci să scoată la iveală situații, manifestări, fenomene care se găsesc la limita credibilului sau la marginea posibilului.
– La fel și în tragedie: prin imitație, nu se urmărește neapărat să se devoaleze caractere, ci se urmărește ca prin caracterul unuia sau altuia să se înfăptuiască o faptă sau alta. Deci acțiunea, dacă vorbim de tragedie, nu s-ar putea înfăptui fără o contradicție, care este suportul unde se descoperă caractere. O panoplie cu mărirea și decăderea oamenilor crează o legătură care devoalează un tipar al felului de a fi al oamenilor, al caracterului oamenilor. Și extinzând la toate formele de Artă, și luând în considerare ce spune Aristotel, că Arta este un sistem mai puțin perfect decât știința, se poate spune că spiritul Artei ne dă o rezultantă a unei Arte conștiente de sine care își spune adevărurile într-un mod specific.
– Și aici, gândirea se poate structura în dorința de a reproduce în câteva direcții realitatea. Este vorba de creația care se îndreaptă spre imitație și spre lucrul imitat. Asta înseamnă a putea distinge unitatea în dualitate. Dar ce reprezintă asta: reprezintă descoperirea, devoalarea esenței. Și dacă ne întoarcem la Aristotel cu a să “forma” putem spune că forma înseamnă până la urmă simetrie, măsură, ordine și toate astea sunt atributele esențiale ale frumosului. Pentru că frumosul dincolo de adevăr înseamnă o armonie care se acumulează prin potrivire, adică prin similitudine, prin corespondență. Și aici “potrivirea” înseamnă gustul pentru viață, cu toate urcușurile și coborâșurile și pasiunea pentru lume.
– Această potrivire crează până la urmă plăcerea spectatorului, a consumatorului de frumos. Valoarea plăcerii reprezintă atât pentru Platon cât și pentru Aristotel, o componentă necesară a sistemului estetic. Arta reprezintă astfel pentru cei doi scopul suprem al omului, reprezintă o energie care se manifestă sub forma emoțională în sufletele noastre. Dar dacă revenim la plăcere, fără aceasta sistemul de gândire a celor doi nu este posibil, iar scopul final al plăcerii și deci a Artei este ajungerea, atingerea, provocarea parții divine din noi.
– Și trebuie să spunem că acest divin din noi este identificat de cei doi cu Rațiunea, chiar daca unii strâmbă din nas și nu acceptă rațiunea în estetică. Repet, Estetica presupune frumosul și cunoașterea. Și înainte de a încheia vreau să reafirm ceea ce spuneți elocvent în carte: Plăcerea are o ipostază superioara în esența ei. Este vorba de proiectarea plăcerii asupra funcției etice, iar faptul că unii socotesc plăcerea ca o înjosire a omului, greșesc. În Etica Nicomahica Aristotel spune că numai cei care cunosc plăcerile în ipostaza lor pură, în pictură, sculptură, poezie, muzică samd pot cunoaște zona divină a lumii, adică zona împlinirii prin rațiune, conștiință, înțelepciune, împlinirea vieții.
Marcel Mureșan
Citește și
Marcel Mureșan în dialog cu Valentin Lupea (III)
