Lămurirea antropologică (foileton 1)

În dicționar scrie că Antropologia se ocupă cu studiul omului, cu studiul originii, evoluției omului în corelație cu condițiile naturale și socio-culturale. Dar Antropologia presupune și o introspecție în descifrarea esenței omului, deci în final ajungerea la conceptul de OM. Conceptul omului trebuie legat neapărat de orizontul social, economic, cultural, de perspectivele omului în devenirea lui și ar fi extrem de interesant de aflat modul concret cum omul în decursul istoriei a ajuns la idei, teorii, legende, mitologii, la religii, la mentalități, la ideologii samd. Ce are omul în el, astfel încât este mânat din interior să producă, să creeze idei și lucruri care mai de care mai interesante?? Cum reușește omul să se raporteze la cele mai insolite și năstrușnice idei, mergând pe acest drum al definirii de sine??

De ce oare nu există un pattern al omului, în care universalul să își spună cu apăsare punctul de vedere și să putem încadra diversitatea omului în câteva direcții pentru a-i afla mai ușor propria condiție?? Și m-am gândit cum pot descifra aceste dileme ale mele, pentru că trebuie să recunoaștem, ne aflăm în fața unui fenomen extrem de complex care nu a putut fi înțeles în toată amploarea lui, ba mai mult au apărut tot felul de derivații din științe care au vrut cu tot dinadinsul să îi prindă profilul omului…și totuși încă nu ne putem lăuda cu acest lucru. Totdeauna mai era ceva de zis despre specia noastră, gânditori din diferite direcții care mai prindeau o caracteristică și încercau cu toată aplecarea lor să o promoveze ca o direcție definitorie a noastră, după care se poate construi un intreag domeniu de investigație.

Așa stând lucrurile, am să încropesc acest eseu ca un dialog, astfel încât să încerc să prind mai bine determinatiile omului din disputa…sau mai bine zis din compararea unor direcții de gândire din diferite domenii. Vreau să spun că m-am inspirat din modul extrem de stratificat și coerent al antropologului francez Claude Levi-Strausse. Și în acest mod am să personific, adică am să găsesc expresia cea mai convingătoare a unui schimb de idei, de problematizări între două abordări ale gândirii: ideologia și psihologia. Marx și Freud. Acum am să “inventez” două persoane în gura cărora am să le pun argumente, contra-argumente, mod de problematizare, viziuni, explicații samd. Una dintre persoane ar putea fi portavoce a ideologiei comuniste, care are în portofoliu gândirea marxistă, comunistă și stalinistă, iar cealaltă portavoce ar putea fi gândirea psihanalitică, adică o gândire care se identifică cu teoriile lui Freud despre impulsul sexual și refularea dorințelor în individ. Și dialogul nostru ar putea începe cam așa:

– Dragă Vasile, aș dori să ne propunem un dialog care să poată duce în final la o înțelegere a gândirii comuniste și a gândirii psihanalitice. De ce țin să avem o astfel de studiere, de abordare?? Pentru a putea la sfârșitul dialogului să reconstituim cele două problematizări din perspectiva antropologica, care să rezolve cumva dilema omului.

– Bun, în primul rand aș dori ca dialogul nostru să fie un mod de ușurare a comunicării, deci să fie un model cuprinzător de înțelegere a omului în existența umană, raportat la o investigație marxistă a omului și a zonei sociale, respectiv reprezentarea lui Freud, a conștiinței rezultate din psihicul uman. Mircea, sigur nici unul dintre noi nu se pricepe profund la antropologie și nici la psihologie sau psihanaliză, dar poate gândirea curată axată pe Cultură și rezultată din Cultură, ne dă speranța unor concluzii care include Antropologia. Și Antropologia văzută ca o formă de manifestare a conștiinței.

– Și ceea ce aș dori să spun în deschidere este că primul gânditor care a remarcat unitatea și complementaritatea dintre istoria sociologică și istoria psihologică a omului a fost Giambattista Vico. El a reușit să facă această legătură bazată pe legendele și miturile din cele mai vechi timpuri.

– Mircea, aici poate interveni gândirea antropologică, adică la nivelul și la subiectul „mituri” pentru că miturile nu sunt altceva decât niște “forme” de a supraviețui a omului.                                                                                                               –

Dar supraviețuire…din punct de vedere al gândirii sau a eticii, a frumosului sau a viețuirii în social. Și această viețuire de-a lungul timpului i-a dat omului sensul lumii. Prin legende și mituri omul în vechime, omul primordial, reușește să experimenteze lumea și condiția lui de om într-un mod coerent și să chestioneze tot ce îl înconjoară și tot ce i se pare lui că reprezintă forme contradictorii care trebuie lămurite.

– Ce vrei să spui prin contradictorii??

– Vreau să spun că omul a fost “blocat” de când se știe în acest maniheism al lui, specific lui și felului de a problematiza al specie noastre… Omul de când se știe a fost mai apropiat de “ori așa, ori așa” decât de nuanțe, de griuri, de îndoieli, de a pune la bătaie toată gama de determinații. De detalii care pot forma conceptul. Sau de acele contrarii care l-au răpus și pe care nu le-a înțeles totdeauna. De acele antinomii care sunt greu de gestionat și la care rațiunea greu poate face față. Mintea omului din timpurile vechi și până azi nu a putut să rezolve multe, prea multe antinomii …care l-au determinat să găsească în cu totul altă parte răspuns la întrebări. Contradicțiile nu se puteau surmonta.

– Da, ai dreptate…iar mitul, mitologia era o rezolvare mult mai la îndemăna să exprime ceea ce rațiunea nu putea. Rațiunea niciodată nu a putut să exprime toate provocările, adică mă refer la intrinsecul lucrurilor, care reprezintă adevărul ultim al lucrurilor. Provocarea din fața rațiunii este să rezolve zonele unde gândirea antitetică intră în conflict cu ea însăși. Omul confruntat cu misterul lui, cu misterul lumii, al universului se lovea de dorința sinceră de a cunoaște, de a ajunge la o explicare cât de cât coerentă și plauzibilă. Ori transcendența se potrivea ca o mănușă pe dorința omului de a-și explica existența.

– Și mai vreau să spun ceva: miturile sunt poate singurele capabile să aplaneze contradicțiile dintre idei, teme, problematizări samd. Mitul în puritatea lui poate să dea explicații figurative, fără ca omul să apeleze strict la rațiune, iar concluzia poate duce gândirea omului spre universalitate. Hai să dau un exemplu: uite trebuie cumva să exprimi un rău care nu poți să îl definești prin rațiune. Adică pur și simplu nu îl poți cunoaște pentru că nu ai toate datele la îndemână sau nu te-ai mai întâlnit cu o astfel de formă de rău. Transpunând asta în exprimarea de tip mitologic printr-o reprezentare, se poate afirma că acel rău este de exemplu “un spirit rău” care face și desface și care este un exponent al răului, adică diavolul, maleficul. Deci s-a ajuns la un mod de a explica ceva concret. “Un spirit rău” reprezintă o rezolvare printr-un mit a unei dileme, a unei aporii. Omul a reușit să “fabrice” mituri și astfel prin semnificația lor să poată depăși contradicțiile și aporiile.

Doar omul are capacitatea de a face față necunoscutului sau să creeze un “ceva” de natură emoțională care să ajungă la realul, logicul, deslușitul, concretul, raționalul, evidentul, posibilul din interiorul mitului. Mitul într-un fel l-a salvat pe om de unele întrebări majore ale lumii la care nu este și poate nu va fi niciodată capabil să răspundă. Dar poveștile din interiorul miturilor care au în interiorul lor acea doză de “adevăr posibil”, ne spun lucruri despre noi oamenii și asta poate fi interpretată ca și condiția noastră umana. Omul are nevoie de povești, el trăiește într-un orizont al imaginarului, a ceea ce poate manifesta. Omul are nevoie de mituri pentru a se elibera de frică, de obsesii, de idei preconcepute, de frustrări, de resentimente, de refulări.

– Dar mitul își are locul în transcendență. Acolo este el în plenitudinea propriului potențial. Cum poți să ai acces la un mit când mitul este supus supranaturalui??

– Poți… Poți prin reprezentare.

– Da, se poate prin reprezentare, dar parțial. Prin reprezentare se pierd totuși o serie de caracteristici, de proprietăți ale unui obiect, ale unui lucru. Uite de exemplu: un diavol…cum poți să îl aduci în realul noastru?? Tu nu ai acces la Realitatea lui…Simplu, vei spune poate, prin reprezentare. Numai că el se află în orizontul fantasmatic, în altă realitate și “tu” prin acest subterfugiu al reprezentării, vrei să îl aduci aici în această realitate…concretă până la urmă. Dar exista aici o pierdere de semnificații, de caracteristici dacă aduci ceva de “dincolo”, din transcendență în concretețea realului nostru. Sunt lumi diferite și legi de guvernare diferite…

– Dar pe de alta parte, cum poți surprinde sau lămuri ceva…o informație, o curiozitate, o proprietate despre diavol sau mă rog…lumea de dincolo, dacă tu om cu mintea ta calată pe o Realitate nu încerci să te adaptezi, încât să poți trage spre tine semnificațiile unei realități care nici măcar nu o poți intuit?? Îți spun: prin recurgerea la metafore, la hiperbolizare, la narațiuni care încearcă să facă posibil accesul la gândirea ancestrală.

– La gândirea și simțirea ce vine de departe dintr-un timp imemoriabil, care s-a transmis la noi prin inconștientul colectiv. Este un atavism aici.

– Bun, dar vreau să îți mai spun ceva: că dacă omul nu ar fi așa, adică “străbătut” de mituri, el ar putea capota, ar putea să își nege umanitatea. Iar să zic așa…care ar putea fi alternativa omului?? Păi…ar putea fi ca omul să se trezească într-un echivoc al ființei, să se poziționeze într-o apatie care în final să ducă la negarea valorilor, a frumosului, a eticului, deci într-o relativizare “generalizată”. Sau poate într-o necunoaștere generalizată.

– Mai este ceva, dacă îmi permiți: această creație specific umană care este mitul, are potențialul de a codifica și de a decodifica astfel încât să poată ordona, să poată media realul cu fantasmaticul și să dea o coerență între trăire, emoție și gândire, rațiune. Și generalizând, mintea noastră gândește lucrurile, manifestările, ideile și le integrează în sisteme binare. Levi-Strauss ne spune că așa suntem noi construiți ca să avem acces mai ușor și mai direct la înțelegerea lucrurilor: bun – rău, sus – jos, lumina – întuneric, înger – diavol, rațional – irațional samd.

– Dar daca ai adus aminte de Levi-Strauss, el dă o preeminență unei construcții binare care este după el…Cultura și Natura. Această dihotomie, aceasta disjuncție dacă vrei… adică vreau să spun o excludere axiologica…este până la urmă oglinda în care își poate distinge omul partea culturală de partea biologică. Și ce vreau să mai spun: că noi oamenii suntem un melanj …uneori ciudat, alteori motivat între constrângerile biologice și deschiderea culturală…adică ceea ce noi nu putem controla, nu putem armoniza.

– Aș adauga, că Natura care desigur influențează biologicul, deci omul…poate modifica într-o formă sau alta deschiderea omului spre Cultură și Artă. Iar mai departe, putem spune că conștiința noastră este de multe ori influențată, modificată de acest binom Cultura-Natura. Dialectica acestui binom este dată de poziționarea omului în timp față de acestea două, adică de Cultură și Natură.

Mă opresc deocamdată aici. Voi continua.

Marcel Mureșan

Citește și

Satisfacție și Frumusețe (foileton 3)