În România, 26 mai nu e o simplă dată din calendar. Este o zi cu dublă rezonanță emoțională, în care ne amintim de doi dintre cei mai iubiți actori ai scenei și ecranului românesc: Ștefan Bănică și Jean Constantin. În 2025, se împlinesc 30 de ani de la dispariția lui Ștefan Bănică și 15 ani de la moartea lui Jean Constantin. O coincidență dureroasă, dar și o ocazie de a ne înclina în fața artei lor, care a luminat atâtea generații.
Ștefan Bănică – eleganța spiritului românesc
Ștefan Bănică s-a născut pe 11 noiembrie 1933 și a fost mai mult decât un actor: a fost o prezență. Cu o voce caldă, cu un zâmbet cuceritor și cu o naturalețe care făcea rolurile să pară scrise pentru el, a devenit un simbol al teatrului și filmului românesc. A jucat în zeci de piese și filme, printre care Astă seară dansăm în familie, Păcală, De trei ori București sau Împușcături pe portativ – film în care și-a demonstrat și talentul muzical.
A fost un om cu o energie debordantă, un perfecționist care știa că, în spatele unui zâmbet reușit, se află ore întregi de muncă. Tată al cunoscutului artist Ștefan Bănică Jr., a lăsat moștenire nu doar o carieră, ci și o lecție de dăruire pentru scenă. A murit pe 26 mai 1995, la 61 de ani, lăsând un gol imens în cultura română.
Jean Constantin – regele comediei, omul-spectacol
Jean Constantin s-a născut pe 21 august 1927 la Techirghiol și a fost un fenomen. În ciuda originii sale modeste, a urcat pe scenă cu un firesc care a transformat fiecare apariție într-un eveniment. A fost cunoscut mai ales pentru rolurile comice din filmele de aventură și comedii ale anilor ’70-’80: Toate pânzele sus, Nea Mărin miliardar, Brigada Diverse, B.D. în alertă și seria Secretul lui Bachus.
Personajele sale – de la Patraulea la Ismail – au rămas în memoria colectivă ca niște icoane ale umorului autentic, neforțat, profund uman. Avea o capacitate rară de a stârni râsul fără vulgaritate și de a transmite emoție printr-o simplă privire. A murit tot pe 26 mai, în 2010, la vârsta de 82 de ani, iar valul de durere care a însoțit vestea a dovedit cât de iubit era.
Ziua în care doi uriași ne-au părăsit
Pe 26 mai, România a rămas fără două voci, două priviri, două prezențe care au definit decenii întregi de teatru și film. Însă ceea ce au lăsat în urmă trăiește. În replici, în scene antologice, în râsul pe care îl stârnesc și azi, în amintirea spectatorilor care i-au aplaudat cu drag și recunoștință.
Astăzi, la 30 și respectiv 15 ani de la plecarea lor, ne ridicăm în picioare, simbolic, și aplaudăm din nou.
Pentru că marii artiști nu mor niciodată. Ei rămân vii în sufletul unui neam care i-a iubit.
Vasile Petrovan
