De multe ori am spus (și unii s-au supărat pe mine), că “oamenii inteligenți și cu facultăți la activ, nu sunt implicit intelectuali” și îmi mențin această opinie. Poate cineva nefamiliarizat cu acest tip de discuție trece într-o zonă condamnabilă, adică caracterizează afirmația ca o atitudine elitistă, rostită cu o emfază strigătoare la cer. Dar lucrurile nu stau așa. A fi inteligent, nu rezultă imediat că poți elabora o părere avizată despre multe stringențe. Și oarecum te întrebi, dacă nu cumva inteligența este destulă sau nu, pentru a desluși lucrurile sau a reuși să le pui corect în matca lor?? Nu, din păcate inteligența nu este suficientă. Și din păcate nu este suficient nici un IQ zdravăn. Pentru că acolo unde trebuie judecat și eventual luate decizii, gândirea nu poate face totdeauna față. Trebuie altceva, trebuie o direcție, o dimensiune care poate fi “necesitatea”responsabilității.
Nici logica, nici rațiunea seacă nu pot pune în balans alegerea unei direcții sau a alteia. Îți trebuie ceva de care să dai socoteală, ceva care dacă faci sau afirmi trebuie sa suporți consecințele, pentru că lucrurile în lumea asta se definesc și se integrează într-un tot numai atunci când te îndoiești de valabilitatea afirmațiilor și pui la bătaie o idee care ne scoate de multe ori din dilemă.
Ideea echilibrului, ideea armoniei, un fel de a lua în calcul “tot” sau “totul”. Și nu este ușor să iei în ecuație toate determinațiile. Rațiunea “critică” poate face acest lucru, nu simpla rațiune seacă și generatoare de clișee si de drumuri înfundate.
Un echilibru se caracterizează prin faptul că este în completitudine și poate fi demonstrat și ca parte și ca întreg. Translatând Teoria sistemelor în planul social, (să dăm un exemplu), putem spune că echilibrul, adică capacitatea de a fi constant, fără degradare, fără entropie, se realizează când societatea este matură și este convinsă de adevăruri care generează valori. Așa stand lucrurile, societatea, organizațiile, individul, statele trebuie să se auto radiografieze periodic pentru a păstra echilibrul, dar echilibrul în siajul valorilor și principiilor.
Și depozitarul echilibrului, al ideilor în puritatea lor, al argumentelor, al analizei holistice samd și găsirea în permanență a unei cârme, a unei direcții de “navigare” este intelectualul (autentic).
Intelectualul are capacitatea de a vedea dincolo de aparențe, are evidența judecații cu mintea și a emoției cu inima, adica nu judecă cu inima si nu simte cu mintea. Lucrurile nu trebuie confundate pentru că dacă se face asta, riscăm o denaturare, un fel de a acționa care este impropriu scopului propus. Și tot intelectualul vede necesitatea ca omul să nu confunde argumentele, să nu confunde țelurile, drumurile, motivațiile samd pentru a nu periclita scopul final.
De aceea omul inteligent, care “se numește” profesor, inginer, medic, zidar, pictor, literat, instalator, ca să devină intelectual pentru a putea priza Realitatea și lumea în care se mișcă și a putea emite judecați de valoare conforme, are nevoie de dimensiunea responsabilității. Da, omul se poate regăsi numai în rațiunea critică și în responsabilitate. Și așa stând lucrurile, oamenii liberi care posedă dimensiunea responsabilității au de multe ori în disputele sociale, social politice sau pur și simplu ideatice, obligația de a-și spune părerea, de a limpezi mintea fără interese, fără obsesii, fără părtinire.
Hai să vedem cum stă treaba cu ”intelectualii ăștia”?? Deși nu l-am agreat în mod deosebit pe George Pruteanu, trebuie să recunosc că m-a uns pe suflet un aforism care vrea să aducă o lumină stelară asupra posturii intelectualului. Pruteanu spunea așa: „Vreau să vă spun din capul locului că nu înţeleg prin intelectual doar, pur şi simplu, pe cel care a făcut nişte studii şi are o patalama, o diplomă. Acela e doar un titrat, un licenţiat. În optica mea, numele de intelectual îl merită cel care trăieşte prin şi întru Idee. Cel care pune ideea mai presus decât interesele sale, gândul mai presus de instinctele sale, raţiunea mai presus de nevoile sale. Acela e intelectual: cel căruia lecturile nu-i sunt doar floare la butonieră sau material de conversaţie spilcuită – ci ele, lecturile, i-au intrat în sânge şi s-au transformat în celule albe şi roşii care-i alimentează viaţa şi acţiunea. În acest tip de intelectual cred, acestuia mă alătur, aşa vreau să fiu eu însumi! Un astfel de intelectual nu va cădea nici în mrejele pudrate ale snobismului, nici în ispita grandomană a elitismului ţâfnos!” (și să încercam să ne gândim la cei care au făcut o facultate obscură și acum îți flutură diploma în fața ochilor). Ce impunător și fară trufie suna: “Cel care pune ideea mai presus decât interesele sale, gândul mai presus de instinctele sale, raţiunea mai presus de nevoile sale”.
Cuvântul intelectual vine de la capacitatea de a putea cunoaște interioritatea lucrurilor, a fenomenelor. Deci dorința și capacitatea unei disponibilități superioare de a intra într-o problemă cu scopul de a o interoga, de a-i vedea dedesupturile, de a face o critică constructivă. Și astfel putem face legătura cu Cultura, ca formă de manifestare spirituală specific umană. Omul în viața lui are parte de nenumărate provocări și la acestea el se poate raporta din perspectiva gândirii, cunoașterii, afectului, a eticii, a devenirii omului samd. A fi angrenat în Cultură nu înseamnă a consuma zi de zi numai artă, literatura, muzica, a gândi numai în termeni culturali, ci înseamnă după mine a crea un mod de viață cultural și a accede la un model paideic, adică un model clădit pe educația prin literatura, arta, gândire, istorie, științe umaniste samd. Modelul vieții noastre de tip cultural-umanist poate da vieții noastre un sens indiferent de pregătirea noastră. A trai sub auspiciile unui mod de viață de tip cultural, înseamnă multe lucruri. Înseamnă în primul rând cel mai simplu si comun lucru: a te desprinde de “aspectul material” al cotidianului, adică a te călăuzi de ceea ce se afla dincolo de concretețe, ca idee de înfăptuire a binelui, a frumosului și a adevărului. Și un model al omului care își poate lăsa amprenta, adică să poată accede la un mod de viață de tip cultural, indiferent de meserie, indiferent de pregătire, funcție, indiferent de creator sau consumator de cultura, este intelectualul.
Și vedem aici că mă armonizez intru totul cu punctul de vedere al lui George Pruteanu. Dar haideți să încercăm să despicăm firul în patru: am să expun afirmațiile făcute de doi gânditori dragi mie. Alexandru Dragomir spunea: “Intelectualul este omul care citește”, iar Ortega y Gasset spunea: “Există prea mulți oameni inteligenți și capabili, dar prea puțini intelectuali”.
Se observă la prima navigare o discrepanță majoră de abordare a acestei teme. Dragomir are o generozitate ce tinde la infinit, iar Ortega y Gasset posedă un bisturiu care lovește cu cinism în corpul oamenilor cu intelect viguros.
Dragomir are capacitatea de a intra în individualitate, ca apoi să poată universaliza. Dar nu oricum, ci prin detalierea și prin pașii necesari într-o judecată proprie. Gândul lui Dragomir se îndreaptă spre ceea ce este cel mai comun lucru a celor care ajung să fie intelectuali, adică cititul. Să luăm ca exemplu un sculptor: el are marea capacitate de a distinge tridimensional, de a aprecia formele, de a evalua volumele. În actul creației, el se folosește de ochi pentru distincție, de intelect pentru inovația spațialității, de neobișnuitul volumelor, de așezarea spațială, de insolitul generalizării. Artistul are o focalizare spre expresia volumului așezat în spațialitatea proximă. El distinge ca nimeni altul, unduirile formei și poate glosa stilistic într-un registru intuitiv. Stilistica lui depinde de libertatea interioară și de facticitatea materiei. Deschiderea sculptorului și a operei sale este spre vizualitate, spre ochi, spre un patetism al spațialității. Sculpturalitatea dă ochiului preeminența, importanța firească și singularizeză metafizic, direcționând volumele spre ochi. Ochiul reprezintă pentru sculptor organul care poate percepe și metaboliza faptul artistic, faptul cultural. Și să conchid: artisticul de tip sculptural sau generalizând, artisticul vizual, poate fi asimilat și transpus în reprezentări proprii prin ochi, prin văz, printr-un simplu organ al simțurilor. Este acesta un aprioric care trage după sine individualitatea faptului artistic, cultural de tip vizual. Dar dincolo de aceste calități și manifestări, sculptorul trebuie să se aplece spre informare, să se diversifice, să se avânte în cunoaștere. Iar cunoașterea artistică conduce la formarea unei conștiințe artistice. Iar cea mai simplă, cea mai directă formă de a accede la o conștiință artistică este prin citit, înnobilarea prin lectură. Deci informațiile căpătate prin citit sunt necesare și pot să decanteze într-o calitate. Dar cunoașterea se referă aici la înțelegerea artisticului și a diferitelor căi de asimilare. Estetica pentru un sculptor sau un artist în general înseamna nu numai frumosul “ca frumos”, înseamna si cunoașterea faptului artistic, înseamnă si adevărul Artei, miza Artei, înseamnă si ajungerea la un adevăr specific Artei care se poate devoala prin citit, prin capacitatea de a metaboliza propozițiile si frazele citite. Voi continua in Foiletonul 2.
Marcel Mureșan
Citește și
Marcel Mureșan în dialog cu Valentin Lupea (IV)
