La granița dintre istorie și legendă, numele lui Grigore Pintea, cunoscut de oameni ca Pintea Haiducul sau Pintea Viteazul, a rămas până astăzi un simbol al dreptății și al nesupunerii. Povestea lui începe în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și se încheie brusc, în vara anului 1703, sub zidurile cetății Baia Mare. Între aceste două momente s-au adunat fapte reale, documente de arhivă și multe legende care i-au mărit faima.
Grigore Pintea s-a născut la 25 februarie 1670, în satul Măgoaja, pe atunci parte din comitatul Solnoc-Dăbâca. Provenea dintr-o familie de mici nobili români. Tatăl său, Cupșa Pintea, ar fi murit tânăr, în urma rănilor primite în luptele cu turcii, iar mama sa, Mălina, era dintr-o familie de oameni liberi din zona Maramureșului.
Copilăria și-a petrecut-o între satul natal și alte așezări din nordul Transilvaniei. A mers la școală la Aiud, una dintre puținele școli românești bune din acea vreme. Mai târziu a călătorit mult, a învățat limbi străine și a ajuns chiar la Viena, unde a deprins tehnici militare moderne. Documentele arată că era un om instruit, cunoscător al armelor și al strategiilor de luptă.
Sfârșitul secolului al XVII-lea a fost o perioadă grea pentru Transilvania. După instaurarea dominației habsburgice, în timpul împăratului Leopold I, obligațiile fiscale și militare au crescut mult. Țăranii erau împovărați de biruri, iar iobăgia lega oamenii de pământ și de stăpânii feudali. În acest context, Pintea a intrat în conflict cu autoritățile. Se spune că ar fi dezertat din armata imperială și, în jurul anului 1694, a început să acționeze în zona Baia Sprie și a Maramureșului. A strâns în jurul său mai multe cete de haiduci. Atacau convoaie și reședințe nobiliare, iar o parte din pradă era împărțită săracilor.
Un atac rămas în documente este cel din 1698 asupra castelului Rona, unde pagubele au fost uriașe. În anul 1700, Pintea a fost prins și închis la Satu Mare. A fost cercetat de autoritățile imperiale, dar în cele din urmă a fost eliberat, după ce a depus un jurământ și a încheiat un acord cu comandantul militar al zonei. În schimb, oamenii săi urmau să primească o soldă, iar raidurile din acea regiune să înceteze. Eliberarea nu a însemnat însă sfârșitul acțiunilor sale. În scurt timp, împăratul Leopold I a pus o recompensă de 500 de taleri pe capul lui, viu sau mort.
În 1703, izbucnește marea răscoală condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea, împotriva dominației habsburgice. Mișcarea, cunoscută drept răscoala curuților, se baza pe sprijinul țăranilor și al nemulțumiților din Transilvania. Pintea s-a alăturat acestei mișcări cu rang de căpitan. În primăvara anului 1703, mai multe orașe din nordul Transilvaniei, precum Zalău, Sătmar, Bistrița, Dej și Sighet au fost ocupate de trupele răsculate.Ținta următoare era cetatea Baia Mare. În august 1703, orașul era asediat. La 14 august, în timpul unui atac asupra porții de sud a cetății, în apropierea Bastionului Măcelarilor, Pintea a fost împușcat mortal.
Există mai multe variante despre moartea sa. O legendă spune că ar fi fost trădat pentru recompensa promisă și că a fost ucis cu un glonț de argint. Documente păstrate în arhive indică însă numele unui oficial local, Dessi Istvan, ca fiind cel care l-ar fi împușcat. Cert este că Pintea a murit în timpul asaltului, iar trupul său a fost îngropat fără onoruri. Avea doar 33 de ani.
După moarte, figura lui Pintea a crescut în imaginația oamenilor. În satele din Maramureș au apărut doine și balade care îl descriau ca pe un apărător al săracilor și un dușman al nedreptății. Locuri din zonă îi poartă și astăzi numele: Izvorul Pintii, Peștera lui Pintea, Vârful Pintii.
Au apărut și legende despre comori ascunse , berbințe cu galbeni sau chiar „boi de aur” care ar trage o căruță plină cu monede.
O altă poveste, apărută mult mai târziu, susține că Pintea ar fi construit un fel de planor și ar fi zburat de pe înălțimile Maramureșului. Cercetările istorice moderne au arătat că textele care vorbeau despre aceste zboruri sunt falsuri realizate în secolul XX. Specialiștii au demonstrat că nu există dovezi reale că haiducul ar fi fost un „precursor al aviației”.
De-a lungul timpului, imaginea sa a fost reinterpretată. Filmul Pintea a prezentat o variantă artistică a vieții și morții sale, diferită de datele istorice. Istoricii au atras atenția că moartea sa este clar atestată la 14 august 1703, la Baia Mare, și nu în alte locuri sugerate de ficțiune.
Dincolo de exagerări și mituri, documentele îl arată pe Pintea ca pe un om bine pregătit militar, un bun negociator și un lider respectat. A fost, fără îndoială, implicat în jafuri și acte de violență – așa cum era specific haiduciei epocii. Dar pentru comunitățile românești din nordul Transilvaniei, el a devenit simbolul rezistenței într-o perioadă grea.
La peste 300 de ani de la moartea sa, Pintea Viteazul rămâne una dintre cele mai puternice figuri istorice ale Maramureșului. Între arhive și balade, între adevăr și legendă, povestea lui continuă să fie spusă. Iar versul popular încă mai răsună: „Doară Pintea n-o muritu, numa’ un pic s-o hodinitu.”
Vasile Petrovan
