Când vorbim despre Unirea Principatelor Române, cei mai mulți se gândesc direct la 24 ianuarie. Puțini știu însă că totul a început cu două zile mai devreme, într-o zi aparent obișnuită, dar încărcată de tensiune, emoție și speranță: 22 ianuarie 1859.
În acea dimineață rece de iarnă, la București, s-au deschis oficial lucrările Adunării Elective a Țării Românești. Nu era o simplă ședință politică. Era momentul în care viitorul țării urma să fie pus pe masă, chiar dacă nimeni nu spunea asta cu voce tare.
La vremea respectivă, Țara Românească și Moldova erau încă principate separate, dar ideea unirii plutea în aer. Oamenii vorbeau despre ea pe stradă, în cafenele, în case. În Moldova, cu doar câteva zile înainte, fusese ales ca domnitor Alexandru Ioan Cuza. Acum, toate privirile erau ațintite spre București.
Pe 22 ianuarie nu se vota încă nimic. Dar toată lumea știa că aceasta era ziua de început. Ziua în care deputații se întâlneau față în față, sub ochii Marilor Puteri europene, care urmăreau atent fiecare pas făcut.
Adunarea Electivă era formată din deputați aleși, oameni cu influență și responsabilitate. Unii veneau hotărâți să susțină unirea, alții erau mai prudenți sau chiar împotrivă. Printre cei prezenți sau implicați în jurul Adunării se aflau nume grele ale vremii:
- Ion C. Brătianu, un unionist convins, care trăgea sfori în culise
- C.A. Rosetti, voce puternică a schimbării
- Nicolae Golescu și Dimitrie Ghica, oameni cu greutate politică
- Barbu Catargiu, reprezentant al taberei conservatoare
- Vasile Boerescu, jurist și om al legii
- Mitropolitul Nifon, care aducea și autoritatea Bisericii în acest proces
Acești oameni nu erau de acord în toate, dar în acea zi au intrat în aceeași sală, știind că ceea ce urmează putea schimba istoria.
Lucrările au fost deschise în mod oficial și solemn. S-au verificat mandatele deputaților, s-a stabilit regulamentul, s-au făcut formalitățile necesare pentru ca Adunarea să funcționeze legal. S-au ținut discursuri, s-au făcut apeluri la responsabilitate și calm.
Nu s-a ales domnitorul. Nu s-a votat nimic decisiv. Dar s-a creat cadrul legal. Iar asta era esențial. Fără această zi, fără această deschidere, orice decizie ulterioară ar fi fost contestată.
Dincolo de ce se vedea oficial, ziua de 22 ianuarie a fost plină de discuții pe holuri, de promisiuni, de calcule politice. Unioniștii încercau să-i convingă pe cei indeciși. Conservatorii cântăreau riscurile. Toți știau că fiecare pas greșit putea atrage reacții dure din afara țării.
Bucureștiul fierbea. Oamenii așteptau vești. Nimeni nu știa exact ce se va întâmpla, dar speranța era mare.
22 ianuarie 1859 nu este ziua Unirii, dar este ziua fără de care Unirea nu s-ar fi putut face. Este ziua în care politica a început să funcționeze ca instrument al voinței naționale. Ziua în care instituțiile au fost puse în mișcare.
A fost ziua în care românii au arătat că pot juca inteligent, legal și organizat, într-o Europă care nu le era mereu favorabilă.
Poate că nu se țin parade pentru 22 ianuarie. Poate că nu este trecută cu roșu în calendar. Dar este o zi care merită amintită, pentru că marile schimbări nu încep întotdeauna cu aplauze, ci cu ședințe, discuții și multă răbdare.
Vasile Petrovan
