Am aflat aproape întâmplător că astăzi este Ziua Fiului și Fiicei. În calendarele neoficiale apare sub denumirea National Son and Daughter Day și este marcată pe 11 august. Nu este o sărbătoare internațională oficială, în sensul zilelor instituite prin organisme internaționale, ci una dintre acele zile care s-au răspândit în timp pentru că ating ceva foarte simplu și foarte omenesc: legătura dintre părinți și copiii lor.
Și poate că tocmai faptul că nu este însoțită de ceremonii, discursuri sau obligații îi dă un farmec aparte. Pentru că, atunci când vorbim despre copiii noștri, nu avem nevoie de o sărbătoare oficială ca să știm cât înseamnă pentru noi. Avem nevoie, poate, doar de un motiv să ne oprim puțin.
Viața de părinte are un paradox pe care îl înțelegem abia când anii încep să treacă. La început, vrem să crească. Așteptăm primul pas, primul cuvânt, prima zi de școală, prima reușită. Ne bucurăm când devin independenți, când încep să-și construiască propriile vieți. Și apoi, într-o zi, ne surprindem privind o fotografie veche și ne întrebăm când au trecut toate.
Parcă ieri îi țineam de mână ca să traverseze strada. Mai târziu, ei sunt cei care ne spun să avem grijă. Parcă ieri îi așteptam să adoarmă, iar astăzi poate îi așteptăm să telefoneze. Se schimbă doar felul în care îi avem aproape. Locul lor în noi rămâne.
Și istoria acestei zile pornește, potrivit relatărilor păstrate în presa americană, tot de la un copil. În 1936, J. Henry Dusenberry, din St. Joseph, Missouri, ar fi auzit un copil întrebând de ce există o zi pentru mame și una pentru tați, dar nu și una pentru fii și fiice. Întrebarea l-a determinat să promoveze ideea unei zile dedicate copiilor.
Primul obicei asociat sărbătorii era surprinzător de simplu. Părinții așezau într-o vază câte o floare pentru fiecare copil și puneau vaza într-un loc vizibil al casei. Florile îi reprezentau inclusiv pe copiii care plecaseră deja de acasă. Era, în fond, un mod de a-i ține pentru o zi pe toți împreună, măcar simbolic. Până în anii 1944–1945, inițiativa ajunsese să fie promovată în aproximativ 22 de state americane.
Au existat ulterior și încercări de oficializare. În 1972, congresmanul american Claude Pepper a susținut o propunere pentru instituirea unei zile a fiilor și fiicelor, dar aceasta nu a devenit sărbătoare federală. Data de 11 august, sub forma cunoscută astăzi, este documentată ulterior, inclusiv într-o publicație canadiană din 1988. De aceea, istoria exactă a formei actuale a zilei rămâne parțial neclară.
Poate că nici nu contează foarte mult cine a stabilit-o sau de ce a rămas tocmai 11 august. Mult mai frumoasă mi se pare întrebarea copilului de la care ar fi pornit totul: „Dar pentru noi de ce nu există o zi?” Astăzi există. Și, la mulți ani tuturor fiilor și fiicelor voastre, indiferent dacă au cinci ani, douăzeci sau cincizeci. Pentru părinți există o vârstă pe care copiii nu o depășesc niciodată cu adevărat.
Vasile Petrovan
Citește și:
30 de copii din Ucraina petrec o săptămână în Maramureș, departe de alarme și bombardamente
