Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim – praznic împărătesc cu data schimbătoare – marchează un eveniment important cu o semnificație aparte, când, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu câteva zile înainte de pătimirea și răstignirea Sa, intră în această cetate ca Domn și Împărat al păcii, blând și smerit cu inima, șezând pe mânzul asinei.
Una dintre cele mai deosebite întâlniri ale Mântuitorului a fost cea cu cetatea Ierusalimului. Acest eveniment istoric și important este relatat de toți cei patru sfinți evangheliști: Matei 21, 1–11; Marcu 11, 1–11; Luca 19, 28–44, respectiv Ioan 12, 12–19 – pericopă care se va citi în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii.
Cu puțin timp înainte de acest eveniment istoric, Hristos înviase pe Lazăr, fratele Martei și al Mariei, dar și prietenul Său, pentru care a și lăcrimat, zicând: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (cf. Ioan 11, 25–26). Lacrimile Mântuitorului înseamnă compasiune față de suferința și durerea umană și ne descoperă firea omenească a lui Hristos, Care este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Hristos îl iubea foarte mult pe Lazăr și de aceea, Sfântul Andrei Criteanul l-a numit pe Lazăr „fericit” pentru că era iubit de Hristos, Cel ce este Însăși Iubirea.
Învierea lui Lazăr și intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim sunt strâns legate între ele și nu pot fi analizate sau explicate în mod separat. Legătura dintre ele se arată în tocmai rânduiala liturgică pentru faptul că atât la sărbătoarea învierii lui Lazăr cât și la duminica Floriilor se cântă același tropar.
Intrarea Mântuitorului în Ierusalim este și o prevestire pentru pătimirea Sa care avea să se întâmple aici. Dar și pentru ceea ce avea să urmeze: răstignirea și coborârea pe Cruce și punerea în mormânt spre slava Învierii Sale celei de a treia zi prin care va birui iadul și puterea morții, răscumpărând-ne pe toți din osândirea păcatului strămoșesc.
Un număr mare de oameni au venit la Ierusalim pentru că începea sărbătoarea specială a evreilor, sărbatoarea Paștilor. Aceștia au ieșit înaintea Lui cu stâlpări, au așezat hainele lor înaintea asinului pe care era Mântuitorul călare și au început să strige, să ovaționeze: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”. „Osana” înseamnă laudă, slavă, mărire, și era un cuvânt pe care evreii obișnuiau să îl folosească atunci când aduceau laudă lui Dumnezeu.
Din Sfintele Evanghelii se observă că au fost așternute două feluri de veșminte: mai întâi, Apostolii și-au pus hainele pe mânzul asinei pe care S-a șezat Hristos, după care, unii iudei și-au așternut veșmintele pe pământ, pe unde avea să trecă Fiul lui Dumnezeu. Veșmintele apostolilor simbolizează virtuțile și harul care au fost date acestora, pentru ca și noi, cei de astăzi, să nu mai pășim pe pământ ci să mergem mai sus, să tindem spre cer.
De asemenea, există mărturii care confirmă faptul că Biserica a repetat această scenă a intrării triumfale în Ierusalim. Odinioară, aveau loc procesiuni în care poporul mergea la Muntele Măslinilor ținând în mâini ramuri de finic, iar episcopul se așeza pe mânz, închipuind pe Hristos. Această Litanie este amintită în multe dintre troparele slujbei din duminica Floriilor. Desigur, în sens mai restrâns, astfel de procesiuni (pelerinaje) au loc și în lumea ortodoxă, ca o aducere aminte a acestui eveniment sfânt.
Să avem gândul cel bun ca mâine dimineață să participăm cu toții la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie de Florii, ținând în mâinile noastre stâlpările, să mărturisim pe Hristos nu doar cu aceste ramuri, ci cu o viață bineplăcută lui Dumnezeu, unde „astăzi, harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat”, har care ne cheamă și ne va chema până la sfârșitul veacurilor, spre o mai multă credință, spre o mai multă duhovnicie și spre cunoștință, meditație și contemplare! Amin!
Pr. Adrian DOBREANU
Citește și
Pr. Adrian Dobreanu: Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca – pildă de multă nevoință prin adâncă și nesfârșită pocăință
