Duminica a treia din Postul Mare este închinată prăznuirii Sfintei și Cinstitei Cruci, iar cuvintele amintite în Sfânta Evanghelie cuprind adevăruri rostite acum aproximativ două mii de ani. Timpul îndelungat ce s-a scurs de atunci face ca mulți dintre noi, cei de astăzi, să trecem pe alături de aceste adevăruri, asemenea unor călători pe lângă o inscripție veche.
„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” – cf. Marcu 8, 34-38; 9, 1.
Lepădarea de sine, adică duhul de jertfă este ideea principală care se desprinde din prima parte a textului evanghelic. Înțelegem faptul că fără o lepădare de sine, de o tăiere continuă a voii (nu doar în post), nu este posibil niciun progres, fie material sau spiritual. Pentru că, orice bucurie mare se înalță pe locul unde sunt jertfite mii de bucurii mărunte. Această lepădare de sine este considerată o lege generală pe care ar trebui să o observăm mult mai mult. Nimic măreț care să dăinuie în istoria omenirii nu s-a realizat fără luarea și asumarea crucii.
Partea a doua a textului: „Cine va voi (…) o va mântui”. Observăm aici că Mântuitorul Hristos combate o tendință opusă lepădării de sine, și anume, egoismul. Precum o boală împiedică dezvoltarea armonioasă a organismului, tot așa și egoismul împiedică dezvoltarea normală a omului, a instituțiilor și a societății intregi. Adică, ca și în reclame: suntem ceea ce mâncăm. Egoismul, ca și boala, ne macină încet, dar sigur. Un mare profesor de teologie spunea faptul că egoismul este tuberculoza iubirii creștine. Cât adevăr!
Ultima parte a textului se poate contura ca fiind atât punctul culminant cât și deznodământul Evangheliei din această duminică.
Sufletul, entitate vie, este ceea ce are omul mai de preț. Prin suflet ne deosebim de animale și suntem coroana întregii naturi înconjurătoare și, din acest considerent, ca și multe altele de altfel, omul nu poate da nimic în schimb pentru suflet. Nu este schimbabil sau înlocuibil.
Spre finalul pericopei din această duminică ni se transmite un mesaj foarte clar pe care nu îl poate interpreta nimeni într-un alt mod decât în cel care ni se prezintă: dacă noi ne vom rușina de Dumnezeu, va fi valabilă și reciproca, adică și Hristos se va rușina de noi când va veni „întru slava Tatălui”.
Dar de ce ne rușinăm de Mântuitorul? Pentru că suntem adeseori străini față de El, nu Îi cunoaștem viața și învățăturile pe care ni le-a transmis până în ziua de astăzi și care rămân universal valabile până la sfârșitul veacurilor. Mulți se rușinează de Hristos și de Evanghelia Lui pentru că ea este o oglindă morală curată în care ne vedem diformitatea noastră morală. Câți dintre noi Îl căutăm pe Hristos citind Scriptura, sau mergând la Biserică și împlinind poruncile Lui?
Este momentul deci, ca la jumătatea acestui post să ne punem cu toții o simplă întrebare: dorim noi cu adevărat să ne luăm povara crucii de zi cu zi și urmăm lui Hristos fără să ne împotrivim și cârtim? Suntem capabili să ne mai tăiem din plăcerile vieții și să fim mai altruiști? Să privim mai mult spre Pătimirile, Răstignirea și Învierea Domnului, iar apoi cu toții vom afla un răspuns, într-un fel sau altul!
Pr. Adrian DOBREANU
Citește și
Pr. Adrian Dobreanu: Meditație la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
