Cu doar zece zile înainte de pătimirea și răstignirea Sa, Iisus Hristos merge pe drumul ce duce la Ierusalim, fiind înconjurat de „orbi”, sau mai bine zis, de oameni care nu înțeleg sau care nu vor să înțeleagă cine este El cu adevărat.
Orbul Bartimeu este singurul dintre toți care Îl vede pe Mântuitorul cu adevărat, cu toate că ochii săi trupești sunt închiși de boală și de neputință, dar iată că, acest orb, este vindecat la intrarea Mântuitorului în cetatea Ierihonului. Această minune este consemnată de cei trei sfinți evangheliști sinoptici (Matei, Marcu și Luca), dar numele orbului, Bartimeu, se regăsește doar în pericopa evanghelică a Sfântului Apostol Marcu (10, 46-52). Și mai mult decât atât, este singura persoană vindecată de către Hristos al cărei nume este trecut în sfintele evanghelii.
Această boală – orbirea, era foarte răspândită în vremurile biblice. Deși a fost un fapt istoric, această întâmplare poate fi considerată și ca o pildă a descoperirii credinței, pentru faptul că, dacă la început, orbul Bartimeu era o persoană marginalizată, trăind oarecum spre marginea societății, la final îl vom găsi ca o persoană normală, fără nicio neputință, dar care, pe lângă vederea duhovnicească, are parte și de vederea fizică. A văzut cu sufletul, dar acum vede și cu ochii săi trupești și îl urmează pe Iisus pe calea mântuirii.
Lecturând pericopa evanghelică observăm faptul că cel orb îl strigă pe Hristos pe două ori, folosind cuvintele: „Iisuse, Fiule al lui David, miluiește-mă!”. Acest apelativ este un vechi titlu mesianic preluat din Vechiul Testament de la prorocul Samuel. Nu știm exact faptul cum această persoană, nevăzătoare fiind, și trăind la periferia cetății, îl cunoaște pe Iisus ca Fiu al lui David. Apoi, pe de altă parte, nu trebuie să fim nici învățați și școliți pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu. Așa cum o oaie cunoaște vocea păstorului care o paște la iarbă verde și o adapă cu apă limpede, întocmai și noi avem acel „ceva” sădit în interiorul ființei noastre care îl recunoaște pe Dumnezeu.
Mântuitorul nu rămâne insensibil la chemarea orbului, iar ideea centrală a acestei evanghelii este aceea că întâlnirea cu Hristos ne poate vindeca sufletul și trupul, și invers, precum în cazul orbului. Compasiunea Fiului lui Dumnezeu are un efect imediat asupra acestuia și, pe baza credinței lui, a fost mântuit: „Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (cf. Luca 18, 43).
Observăm faptul că orbul Bartimeu nu a urmărit și nu a dorit doar vindecarea ci și pe vindecător, pe Hristos, adică mântuirea sufletului. Sfânta Scriptură menționează că „mergea după El”. În zilele noastre, de cele mai multe ori, atunci când se primește vindecare în urma unei boli, omul se întoarce la starea lui de păcătoșenie și uită de tot ceea ce s-a întamplat. Dumnezeu nu dorește doar să ne vindece, ci să ne și salveze, pentru că vindecările și tămăduirile sunt doar niște bunătăți colaterale ale Creatorului!
Dar noi, oare ce ne dorim cu adevărat de la Dumnezeu? Pansarea temporară a suferinței, sau să tindem spre desăvârșire și să câstigăm mântuirea? Să nu lăsăm „mulțimea” să se interpună între noi și Dumnezeu ori să ne influențeze. Dimpotrivă! Trebuie să dăm dovadă de perseverență spre tot lucrul cel bun și folositor pentru că exemplul orbului de astăzi poate fi asumat de fiecare dintre noi, în ziua de mâine!
Pr. Adrian DOBREANU
